Cei patru apostoli erau trei, Luca și Matei, unul dintre ei. Cam așa s-ar rezuma contribuția românilor la sistemul public de pensii. Pe cifre din 2022, la circa 19 milioane de rezidenți și 12,2 milioane persoane din grupa de vârstă agreată de metodologie, 15 – 64 de ani, doar 5,6 milioane de angajați au contribuit prin plata CAS la alimentarea bugetului dedicat pensiilor, din care 1,5 milioane figurau cu salariul minim pe economie.
Pentru referință, trebuie scos în evidență la nivelul economiilor cu care ne comparăm îndeobște un indicator simplu de priceput. Și anume raportul dintre cei care contribuie și cei care ar avea posibilitatea să contribuie, dacă ar avea chef de muncă, s-ar angaja și ar plăti taxele corect către stat.
Acest raport, de circa 70% per total UE, ajunge până la 66% în Bulgaria, 72% în Ungaria, 76% în Polonia și aproape 80% în Cehia. Cu doar 46%, România figurează cu 20 – 26 puncte procentuale mai jos decât vecinele colege de Uniune Europeană și foarte departe de țările din fostul bloc estic care au depășit deja media continentală.
Iar asta în condițiile în care se estimează că aproximativ 800 de mii de angajați sunt, de fapt, pensionari reveniți în activitate, care își susțin parțial singuri sumele de care beneficiază din partea statului în cadrul pilonului 1 redistributiv. Așadar, de unde nu e, nici nu ar trebui să se poată cere. Mai grav, cine evită să contribuie azi, nici nu va avea un punctaj care să-l mulțumească mâine.
Astfel apare eterna problemă cu majorarea valorii punctului de pensie prin indexări mai mult sau mai puțin discutabile și (ne)sustenabile. Plus suplimentarea veniturilor pentru a asigura un minim de venit celor care ar încasa sume total nesatisfăcătoare, undeva la 1 milion de persoane în ultimii ani, aduse la același nivel de venit într-o formă bizară de comunism capitalist. În care cei mai săraci au contribuit „după posibilități” și sunt recompensați „după necesități”.
Dacă facem un exercițiu matematic și prespunem 4 milioane de români în afara țării (din care 70% sau 2,8 milioane lucrează acolo), am obține un raport de 8,4 milioane angajați la 14 milioane apți de muncă și ne-am duce cu procentajul prezentat mai sus la 60%. Interesant, cu o populație ce include diaspora de 23 milioane (de aceea avem la alegeri 18 milioane de votanți la o populație rezidentă de 19 milioane de persoane), la fel ca pe vremuri când nu ne aflam în situația ca un salariat român din trei să contribuie la pensiile cetățenilor altor țări.
În treacăt fie spus, dacă sistemul public este bazat pe solidaritatea între generații, poate ne lămurește cineva cum rămâne cu faptul că două treimi din cei activi în câmpul muncii autohtone susțin și pensiile aferente părinților celor cei crescuți și educați aici (pensii suplimentate cu ce trimit copii lor realizați „în afară”). Care, pe un calapod cunoscut la firme, și-au privatizat câștigurile provenite din democrație pe persoană fizică și au etatizat pierderile către angajații din țară.
Dincolo de apetitul redus pentru muncă și achitarea taxelor aferente în țară, românii mai au și obiceiul de a găsi tot felul de motive pentru a se pensiona devreme. Ceea ce mută principial o persoană din poziția de contributor în cea de beneficiar, cu efect dublu pe sistemul de pensii. Cel mai simplu și aici este să facm apel la un al doilea indicator cheie, ponderea persoanelor din grupa de vârstă 55 – 64 ani aflate în activitate.
Reluăm trimiterea la media europeană, situată la 65%, la vecinii bulgari (71%) și unguri (68%) aflați peste nivelul UE, ajungem până la 74% în cazul cehilor și îi găsim ceva mai jos doar pe polonezi (62%). Românii se află și la acest capitol departe de semenii lor ex-socialiști, cu doar 48%. Adică de la 55 de ani încolo este mai probabil să nu lucreze decât să lucreze, deși în teorie ar mai avea până la un deceniu de contribuit la pensiile altora.
Așadar, se muncește relativ puțin (în țară, pentru că afară nu avem cifre) și se contribuie în proporții reduse. Cu largul concurs al celor 1,2 milioane persoane care lucrează la negru și al unui număr greu de stabilit al celor care suplimentează „la gri” veniturile lunare declarate oficial ca minime pe economie. După care, parafrazând o zicere a celebrului N.N. Constantinescu, noi ne facem că plătim CAS și după aceea statul se face că ne dă pensie.
Urmează jeluirea pe toate căile, de la nivel personal în fața blocului și până la emisiuni consacrate la ore strategice pe anumite canale TV. În speranța că se vor milostivi unii politicieni la alegeri, (unde toți suntem inerent egali, deși nu am contribuit nici pe departe la fel la bugetul public) vor pune noi biruri sau lua împrumuturi fără sfârșit, pentru a se alege pe funcții.
Așa ajungem la concepția oglindită genial de Caragiale, să se dea de la stat, că d-aia e stat. Doar că statul suntem noi toți, și cei care muncim și cei care nu muncim. Care contribuim sau nu contribuim. Și dacă avem mai mulți care nu contribuie dar votează și mai puțini (inclusiv la vot) cei care achită nota de plată generală, cum credeți că va ieși, sistematic și etern, la final ?
COMMENTS