Revista Piața Finaciară vă aferă un interviu de excepție cu un reputat istoric, specializat în istorie militară, pe tema evoluţiei în ansamblu a sistemului internaţional de state ca urmare a perioadei neprevăzute a pandemiei Covid-19 , încă neterminată, evoluție care „lasă impresia unui veritabil război economic izbucnit pe neaşteptate şi aparent fără miză între beligeranţi, practic aliaţi politic şi militar.” Cea mai mare provocare economică a acestor vremuri este recuperarea economică postpandemie. „Aşadar, spune profesorul Mihail Ionescu, este o misiune naţională de convergenţă a tuturor forţelor, începând cu cele politice, ca, în deplină responsabilitate, să lucrăm, conştienţi că am intrat într-o altă lume decât cea de la începutul anului 2020, pentru a ne păstra întreagă ţara și identitatea naţională.”
- Domnule profesor, un număr destul de impresionant de experţi avertizează de ani de zile că războaiele prezentului nu se vor mai purta cu puşca prin tranşee. La fel, o mare parte dintre aceştia văd actuala pandemie ca un război economic, declanşat mai mult sau mai puţin accidental. Cum vedeţi Dvs. cele două probleme mai sus menţionate?
Răspuns: De mai mulţi ani, practic din primul deceniu post-Război Rece, când s-a vorbit si acţionat imens în ceea ce s-a numit RMA (revoluţia în afacerile militare), se conştientientizase că războiul viitorului va fi cu totul altfel. Primul război din Golf (1990), când armamentul perfecționat, aflat până atunci pe planșetele experților a fost folosit prima dată pe câmpul de luptă din Irak (între altele, rachete teleghidate prin satelit la ținte microscopice de la mare distanţă sau orbirea electronică a inamicului) a demonstrat atunci acest lucru. Lucrurile au evoluat rapid de atunci. Pe de o parte, a fost o competiție acerbă între beligeranți, între cei dotați potrivit RMA şi erei digitale și cei în inferioritate din acest punct de vedere – așadar o înfruntare asimetrică, pe de altă parte la vârful sistemului, marile puteri și-au extins arsenalul mutând confruntarea în spații noi: cel spațial, mai întâi, și apoi cel cibernetic (încă de la sfârşitul anilor 90 în secolul trecut). Ambele spații în ultimii ani și-au dobândit legitimitatea de existență ca spații de înfruntare ale viitorului și au devenit similare celor clasice (terestru, aerian, maritim, inclusiv subacvatic). NATO, de pildă, a decis acest lucru la jumătatea deceniului doi al acestui secol. Concomitent, au avut loc și alte mutații. Securitatea națională a cuprins treptat, tocmai datorită dilatării fără precedent a câmpului de luptă, și domenii care în trecutul chiar apropiat erau ferite de înfruntare. Cu alte cuvinte, frontul de înfruntare belică s-a extins enorm, deşi loviturile distrugătoare în toate domeniile de activitate umană decisive sunt aplicate punctual şi oricând, dar în toate domeniile de activitate umană. Desigur, securitatea alimentară sau cea sanitară, practic, de existență a comunităţii unui beligerant în vreme de conflict, erau deja știute și experimentate istoric, dar acum ele au dobândit o anumită autonomie, în sensul că, prin sancțiuni economice aplicate potențialului adversar sau prin blocaje de circuite economice și de acces la materii prime sau resurse vitale se pot atinge scopurile urmărite fără ciocnire armată. Şi această din urmă trăsătura are istoria ei. Calculul făcut la Tokio privind cât va putea rezista Japonia embargoului pe exporturile de fier şi oţel instituit de SUA a determinat decizia atacului infam de la Pearl Harbor din decembrie 1941 și cucerirea fulgerătoare a unei așa numite „sfere de co-prosperitate a Asiei de SE” care să asigure supravieţuirea economică. Atât de importante s-au vădit aceste mijloace de a frânge voinţa unui adversar în era post-Război Rece încât clasamentele sistemice privind puterea actorilor făceau referință, întâi de toate, la mărimea PIB-ului unui stat, potențialul economic fiind considerat precumpănitor, iar forța militară fiind plasată la un etaj inferior (potrivit logicii că fără un PIB consistent, un beligerant nu poate avea și menține o forță militară de luat în seamă). Forța militară, la rândul ei, era sistematizată în putere de proiecție a forței militare la distanță – neapărat cu dotare de portavioane și avioane sau submarine de anumită generație – sau de apărare teritorială, capabilă doar de misiuni limitate în spațiu și timp etc. A trebuit să vină un teoretician de forța lui Joseph Nye, care într-o carte deja celebră, apărută acum câțiva ani, a ”reabilitat” forța militară, arătând că ea este – ceea ce este vădit istoric- aproape independentă de PIB, că au fost și sunt state fără un PIB consistent, dar cu o forță militară de luat în seamă, mai ales în era nucleară. Rusia este un exemplu edificator în această privință. Cu un PIB de talia Italiei vrea să joace rolul de superputere globală și chiar o face. Reconsiderarea forței militare s-a petrecut o dată cu schimbarea intervenită în urmă cu aproape un deceniu în relațiile internaționale, anume de la paradigma colaborării în beneficiile globalizării la competiția de putere în sistem, unde ne aflăm azi. Înfruntarea militară a evoluat și ea exponenţial faţă de trecutul recent, odată ce am intrat în era digitalizării, când evoluţia internetului și a reţelelor sociale de acoperire planetară (Facebook a apărut în 2004 , iar twitter în 2007, pentru a da doar două exemple) a determinat mutaţii substanţiale. Se spune că viitorul va aparţine celor care vor câştiga cursa în domeniul utilizării inteligenţei artificiale și robotizării pe câmpul de luptă şi vor fi de neînvins. Iar aceşti câstigatori nu pot fi decât din numărul foarte restrâns al marilor state cu rezultate adecvate în cercetare și dezvoltare, iar categorii de armament performant astăzi, şi în care se investesc încă sume uriaşe, sunt deja depăşite de mutaţiile produse în aceste domenii de vârf ale erei digitale. Un recent atac asupra complexelor saudite de prelucrare a petrolui de la Abqaiq şi Khurais, apărate de sisteme antirachetă de ultimă generaţie, cu un „ roi” de drone ghidate electronic, dotate cu rachete, a dat rezultate impresionante fără a se şti cu precizie iniţiatorul.
Referitor la pandemia actuală, trebuie spus că într-un timp foarte scurt, ea a accelerat anumite evoluţii în ansamblul sistemului internaţional de state deja existente, dar a şi născut altele. Cele existente referă la cele ce ţin de domeniul geopolitic, anume, a impus China definitiv ca pretendent la hegemonia globală, a probat slăbiciunea, mai ales internă a SUA, a fracturat neaşteptat Vestul pe falii sistemice – SUA față de Europa, UK față de UE – a făcut sesizabile tensiuni interne ample (în cadul UE între „frugali” și „hamiltonieni’), a proiectat în atenţia globală problematica Africii și a imigraţiei la nivelul planetei etc. Cele noi apărute, fie s-au suprapus pe cele deja existente, dându-le o forţă neaşteptată, fie a născut altele noi sau aproape noi. Între acestea din urmă aş mentiona competiția de putere însoțită de dezbaterea teoretică cuvenită între democrație (Vestul) și autoritarism (China îndeosebi, dar şi Rusia) altoită dramatic și pe coordonate geopolitice. Iar în privinţa celor existente ar trebui să ne uităm mai atent la evoluțiile în ceea ce aş numi dosarul vaccinului Covid-19 despre care vom discuta mai pe larg. Evoluţiile neprevăzute în ansamblul acestui dosar în perioada pandemiei Covid-19 , încă neterminată, lasă impresia unui veritabil război economic izbucnit pe neaşteptate şi aparent fără miză între beligeranţi, practic aliaţi politic şi militar.
- Care sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii economice, în momentul de faţă?
Răspuns. Marile ameninţări economice sunt legate de sinergia a două pachete de probleme, anume cele moștenite și pe care pandemia le-a acutizat în cel dintâi, iar în al doilea fiind cele provocate de actuala masivă constrângere socio-economică declanșată de măsurile de combatere a epidemiei. Pachetul dintâi cuprinde ameninţările legate de inegalităţile economice între ţări şi în interiorul statelor pe care dezvoltările economice anterioare le făcuseră evidente. Într-o carte celebră de acum câţiva ani, economistul francez Thomas Piketty vorbea de consecinţele negative ale evoluției capitalismului în secolul XXI- inegalităţile multiple sociale fiind cele mai de seamă – și de nevoia imperativă de a le pune capăt cât mai curând pentru a evita tensiuni internaţionale și domestice extrem de acute. Trebuie spus că asemenea tensiuni nu au întârziat să apară încă înainte de pandemie. Cel de al doilea pachet este mai amplu şi cuprinde consecințele economice ale măsurilor aplicate global pentru combaterea acestei pandemii fără precedent istoric: sistări ale activităţii economice (lockdown), mai puțin cele esențiale; restricţii totale ale circulaţiei oamenilor, atât în plan intern, cât și internaţional; falimentele a numeroase firme și companii și concedierea masivă a forţei de munca etc.
Cea mai mare provocare economică a acestor vremuri este recuperarea economică postpandemie (căderea PIB-ului a atins în unele ţări între 15 și 20 la sută) și, concomitent, construcţia unei rezilienţe pe potriva unor evenimente viitoare de dimensiuni similare. Este ceea ce face acum UE prin alocarea la nivel unional a unor sume impresionante (prin granturi sau imprumuturi cu dobânzi reduse) ori uriaşa sumă de 1,9 trilioane de US dolari destinată recent de Congresul american pentru a fi „aruncată din elicopter” cetăţenilor cu venituri sub 70 000 de dolari anual. Desigur, alocarea acestor sume fără precedent pe piaţa internatională nu poate să rămână fără alte efecte în afara celor urmărite distinct, nefiind un precedent istoric pentru comparaţie. Vor fi absorbite aceste sume prin inflaţie sau ele vor determina o dezechilibrare impresionantă a situației financiare globale? Noua teorie economică dezvoltată recent („modern monetary theory”) începe să câştige economişti de cel mai înalt nivel (Paul Krugman sau Brad Delong) tot mai convinşi că în acest fel va fi reluată curând creşterea economică în principalele economii ale lumii occidentale. În privinţa Chinei, s-a constat cu surprindere şi deopotrivă frustrare, că s-a refăcut rapid după pandemia Covid-19 şi a reluat creşterea economică, sigur nu la dimensiunile anterioare. O asemenea performanţă a Chinei a ridicat intrebarea firească privind trăsăturile sistemului socio-economic chinez – autoritarism politic și economie de piaţă controlată birocratic – comparativ cu economia de piață liberă specifică democraţiei liberale. Dezbaterea în această privinţă este în curs şi a imbrăcat imediat şi aspectul ameninţător al confruntării geopolitice.
O altă consecinţă negativă a pandemiei a fost ruptura de mari dimensiuni intervenită în lanțurile de aprovizionare (supply chains), cu deosebire în ce priveşte relaţiile Chinei cu restul lumii – o probă a însemnătăţii economice a acestei ţări pe plan global – , dar şi în plan regional. Ne amintim cum, la începutul pandemiei, un răspuns imediat al statelor UE a fost închiderea graniţelor, şiruri de mulţi Km de tir-uri încărcate cu mărfuri aliniindu-se la frontierele unde nu aveau acces, până când s-a realizat la nivelul decidenţilor nocivitatea unei asemenea măsuri. Aşa ceva nu trebuie sa se mai repete pentru că are şi urmări politice însemnate atât pe planul unităţii UE, cât și al relaţiilor externe cu ceilalţi mari actori sistemici.
Ceea ce trebuie spus la acest capitol este că în lumea rarefiată a experților în geopolitică sistemică se afirmă tranşant că China nu poate fi exclusă din network-ul cooperării globale, că a izola această uriaşă ţară este cvasi-imposibil. Iar economic, se întrevede acceptarea cooperării, mai puțin în domenii critice (tehnologie de vârf, inteligenţă artificială, cyber).
- Cum ar trebui să trateze aceste probleme comunitatea europeană, din care România face parte? Ce abordări exclusive ar trebui să aibă România?
Răspuns.Am arătat mai sus, simplificat, câteva reacţii ale UE la pandemie, de la primul reflex, care a fost închiderea graniţelor de teama contaminării, rapid depăşită, la decizia de mutualizare a costurilor economice ale căderii economice, discutată intens şi decisă în iulie 2020. Deci, în doar două-trei luni, UE a reuşit să decidă un lucru foarte important pentru viitorul organizaţiei, care în absenţa pandemiei ar fi luat mulţi ani pentru a se realiza. Este vorba de efortul comun financiar pentru a ieşi împreună la limanul nădăjduit, proces în care înţelegerea franco-germană (Macron –Merkel) a jucat rolul esenţial. Unde se pare că UE nu a performat, dimpotrivă, a fost în dosarul vaccinării propriei populaţii (circa 450 milioane de oameni). Practic, un concurs de împrejurări – de la finalizarea împreună cu UK a Brexit-ului prin acord la încheierea înţelegerii CAI cu China (legitimarea și protejarea de investiţii reciproce) și noua politică transatlantică a administraţiei Biden sub formula „we are back” – a făcut ca UE să fie prinsă pe picior greşit deşi luase măsurile cuvenite în privinţa procurării unei cantăţi suficiente de vaccin. Evoluţia însă a dosarului a arătat că ne aflăm sistemic în altă etapă decât înainte de declanşarea pandemiei. Deşi cantităţi uriaşe de vaccin se produc în ţările UE, competiţia globală pentru a achiziţiona mai degrabă cantităţile necesare s-a transformat într-o competiţie geopolitică care a pus faţă în faţă UE şi UK într-un fel neaşteptat și care va lăsa, desigur, urme. Astfel, UK a profitat de faptul că propriul vaccin Oxford (AstraZeneca) este produs în cantităţi însemnate pe teritoriul UE , iar inţelegerea finală privind ieşirea din UE are o anumită specificaţie referitoare la frontiera terestră între Republica Irlanda (membru UE) și Irlanda de Nord (parte a UK) şi a determinat evidenţe intenţionate de achiziţie nereglementată a acestui produs. Această situaţie a pus UE în postura de a nu putea să facă faţă planului propriu de vaccinare şi, în final, chiar la stoparea exportului de vaccin din UE atât timp cât, în statele membre unde se fabrică, sunt carenţe de aprovizionare centralizată la nivel unional. Este o realitate crudă, anume că pandemia a schimbat chiar jocurile geopolitice statornicite între aliaţi și, probabil, că acest lucru se va accentua în viitor. Nu este vorba atât de naţionalism sau izolaţionism, cât de o competiţie geopolitică care va schimba ierarhia obişnuită până acum, iar statele vor fi în lumea post-pandemică în faţa altor ierarhii de țări ca putere şi însemnătate în sistemul internaţional. Mai trebuie adăugat că, alertată de această situaţie, UE a luat măsura de negândit doar câteva săptămâni înainte de a apela la vaccinul rusesc Sputnik –V, mai întâi fiind anunţată permisiunea de a fi utilizat, apoi chiar de a fi produs sub licenţă în ţările uniunii. Este aceeași ‚mișcare’ geopolitică neașteptată generată de pandemie, chiar dacă ţări UE din Est protestează (în Slovacia a determinat chiar căderea guvernului).
În acest tumult al ultimelor luni, România pare că există pe harta Europei prin reflexe proprii la ceea ce se întâmplă în UE. Evenimentele par că trec netulburând Bucureştii, care nu s-a remarcat prin iniţiativă proprie într-un dosar european. Dacă celelalte țări vecine din UE (mai puţin, se pare, Bulgaria) au contractat vaccinul la firmele occidentale – nefiind prizoniere doar comenzilor centralizate UE, care au traversat defecţiuni precum cele spuse mai sus si ne-au și ‚lovit’ o dată sau de două ori în livrările aşteptate conform graficului – iar altele au recurs la cel rusesc sau chinezesc. Numai Bucureştii au fost credincioși schemei de achiziţie unională a vaccinului, chiar şi când Germania a dat consemnul pentru alte surse decât cele angajate de Bruxelles. În context, am uitat nu doar de neprevăzutul care ne putea afecta dar am neglijat păgubos că speranţa dincolo de Prut se află tot la noi și ne-am mulţumit să trimitem acolo, din cota noastră venită din UE, câteva zeci de mii de doze o dată sau de două ori pentru un număr de circa 3 milioane de primitori potenţiali. Astfel că Moldova a trebuit să se orienteze către Moscova. Iar dacă situaţia este altfel decât credem noi, atunci Bucureştii, prin Ministerul de Externe, au vina lipsei de transparenţă (să mai arătăm că aveam la dispoziţie pentru Chişinău fondurile nerambursabile prevăzute în acordul încheiat acum câțiva ani şi unde mai erau disponibilităţi financiare înainte de fi incheiat definitiv acum câteva zile printr-un anunţ diplomatic oficial sec?).
Speranţa noastră stă acum în Comisia Europeană că va reuși să soluţioneze adversitatea geopolitică întâmpinată și vom avea dozele necesare pentru a atinge imunitatea a 70 la sută din populaţie până la sfârşitul verii şi a fi astfel capabili să putem cheltui banii alocaţi în PNRR – din care câteva miliarde bune nerambursabili – astfel încât să putem demara refacerea economică. Mai mult, să putem să facem reformele necesare demarării unei creşteri susţinute, de care e nevoie pentru a ne plasa onorabil în viitoarele ierarhii, care se vor schimba rapid în post-pandemie în UE. Avem nevoie pentru acest lucru de management performant economic și politic, adică de guverne profesioniste şi vizionare, de răspundere politică și orizont patriotic, indispensabile pentru a ne ocupa de problemele noastre și să evităm crizele care se pot aduna în Europa venind din diverse puncte cardinale, cu referire la chestiuni și dosare cu care istoric nu ne-am întâlnit, cum ar fi ceea ce se cheamă „cancel culture” sau „woke”.
- Pandemia încearcă a fi combătută cu aceste vaccinuri care au creat totodată noi dispute în rândul statelor lumii, în ceea ce priveşte aprovizionarea. Ce efecte vor avea aceste dispute, pe termen mediu şi lung?
Răspuns. Faţă de cele spuse mai sus, aş mai adăuga că, aşa cum se prezintă în acest dosar lucrurile în acest moment, România trebuie să adopte o atitudine proactivă, să nu mai aştepte să vadă ce fac alţii, inclusiv Comisia Europeană, şi a avea siguranţa că se va atinge imunitatea necesară demarajului economic. Să sprijinim Moldova în acest context din toate puterile pentru că este vorba de identitatea naţională ameninţată de pandemie care seceră prea multe vieţi. Și să nu uităm, mai ales, în ce zonă a lumii ne aflăm: pe linia de demarcaţie între Est (China și Rusia) și Vest (alianţa occidentală) căreia aparţinem, nedecise încă dacă să se avânte într-un nou Razboi Rece sau să coopereze atât cât să nu intre în război nimicitor de civilizaţie.
Aici, cred că e cazul să spun câteva lucruri, întrucât este legată strâns de pandemia actuală, despre mult vehiculata teză a ‚reset’-ului global, care este considerată de unii ca aparţinând domeniului conspiraţiilor, iar alţii consideră o teorie articulată stiinţific privind viitorul. Totul porneşte de la cartea, intitulată Covid-19: The Great Reset , publicată în vara anului trecut de Klaus Schwab – fondatorul Forumului anual de la Davos, unde se întâlneşte elita modială, politică, economică, managerială, intelectuală, pentru a dezbate viitorul și aliniamentele pe care le pregătim pentru a-l atinge – şi de Thierry Malleret co-fondator al The Monthly Barometer, un buletin periodic adresat decidenţilor de vârf ai planetei.
Pentru orientările conspiraţioniste, în numeroase variante, aceste date sumare de mai sus sunt ingrediente pentru a imagina planul presupus al unui „reset” al întregii alcătuiri globale odată cu pandemia actuală – anunţat prin lockdawn-uri, nesocotirea unor drepturi și libertăţi adânc conştientizate – pe direcţiile controlului total al locuitorilor planetei, micşorării populaţiei globale, recalibrării întregii economii în folosul acestei elite a Davos-ului. Cei care se apleacă cu dorinţa sinceră de înţelegere a demersului autorilor, îl interpretează de pe poziţii polemice politic. Dinspre dreapta politică, demersul este întrevăzut ca o orientare de fond a stângii globale – în variantele ei multiple – pentru realizarea rapidă, pe fondul restricţiilor impuse populaţiei în cursul pandemiei și odată cu depăşirea ei, a unei societăţi egalitariste, împlinire a visului comunist-socialist de tip totalitar. În acest sens, sunt aduse ca argumente utilizarea de către autori a ameninţărilor (catalogate ca aparţinând stângii) care trebuie depăşite, de la încălzirea globală la inegalitatea între ţările bogate și cele sărace, sau imperativul protecţiei resurselor diverse (apa, minereuri esenţiale, aer, păduri etc.) dar nu numai. Variantele politice conservatoare sunt înfricoşate de această posibilitate a unui triumf global de tip totalitar comunist pe care expansiunea Chinei conduse autoritar o face realitate şi impune ca model. Dinspre stânga politică, reset-ul este înţeles ca o cale pentru a realiza o variantă de super-fascism, prin acceptarea proprietaţii private, dar numai pentru binele comun decis statal, o ediţie modernă, în condiţiile celei de a patra revoluții industriale (tehnologice), acum în plin avânt, a mai vechilor modele. Cei care împărtăşesc această interpretare găsesc rădăcinile acestui reset în fascismul mussolinian sau nazist din prima jumătate a secolului XX. O uriaşă litertatură dezbate pe aceste baricade această carte și propunerile autorilor, încercând să descifreze cum va arăta viitorul. Pe ce baricadă ne situăm?
- Cum ar trebui să joace România pe această piaţă a vaccinurilor? Cât de realistă este implicarea pe partea de producţie, prin atragerea unui producător în România sau măcar cumpărarea unei licenţe?
Răspuns. Avem în această privinţă câteva modele, de la cel israelian – cel mai performant – la cel britanic, american, chinez, indian sau rusesc și de la modelul unguresc la cel polonez, slovac sau ceh, fiind indiscutabil omise şi altele existente. Cele dintâi sunt de top global, țările respective fiind posesoare ale unei cercetari de vârf în domeniu și cu o industrie performantă, aşadar alcătuind o ierarhie aproape similară cu cea a puterii lor sistemice. Cele vecine nouă, realizând că nu au capabilităţile suficiente pentru a se înscrie în grupa precedentă au mizat pe o abordare pragmatică, destinată să asigure supravieţuirea propriei naţiuni în condiţiile pandemiei. Trei trăsături singularizează această abordare: întâi, să asigure vaccinul necesar propriei naţiuni cu orice preţ, inclusiv al compromisului geopolitic şi investiţiilor financiare importante, fără a rămâne fără un „plan B” în alternativa, oricând posibilă, a unei defecţiuni a sursei deja asigurate (în cazul lor Comisia Europeană); în al doilea rând, să elaboreze o strategie adecvată de vaccinare , inclusiv cu o parte substanțială de comunicare în propria comunitate pentru a convinge cea mai mare parte a ei să accepte procedeul; în sfârşit, să procedeze la fabricarea pe cont propriu sub licenţă a vaccinului, orientare cum se ştie sprijinită de UE. Aş spune că România constituie un alt model, anume acela al întemeierii acţiunii de vaccinare doar pe sursa principală (UE,) mizând pe coerenţa de aprovizionare şi întemeind strategia întreagă pe acest vector. De menţionat că Bucureștii au persistat în acest model şi când au avut semnele sigure că vectorul în cauză devine nesigur, chiar dacă premierul a încercat şi a spus-o public că vrea să schimbe modelul (anume să producem vaccinul sub licenţă), notorietatea mai veche a Institutului Cantacuzino fiind cunoscută şi internaţional. Că nu s-a perseverat pe schimbarea modelului iniţial este un fapt care poate spune foarte multe despre declinul industriei noastre farmaceutice sau referind la potențialul financiar al ţării. Ceea ce se poate specula, în absenţa unor informaţii relevante privind decizia luată, este că am ratat limpede să ne onorăm angajamentul de a livra și peste Prut vaccinul necesar, dar şi că, post-pandemie, situaţia noastră economico-financiară nu va fi deloc roză sau măcar acceptabilă. Este evident că pledez pentru o relativă autonomie în această privinţă, iar pentru asta trebuie să producem, cu orice sacrificiu, propriul vaccin, sub licenţă sau poate, desigur preferabil, propriu. La urma urmei, geopolitica tradițională, rafinată în timpul pandemiei și a rachetelor cu motoare nucleare supersonice și cu acţiunea extraordinară a inteligenţei artificiale, include azi un vector însemnat al autonomiei farmaceutice, aşa cum a demonstrat şi o face şi acum dosarul internaţional al vaccinării. Aşadar, este o problemă de supravieţuire naţională, interes suprem naţional.
- Ce costuri şi ce oportunităţi vedeţi a se consemna atunci când vom trage linie, postpandemie, fie că va fi final de 2021, fie că va fi vara lui 2022?
Răspuns. Personal sunt un optimist. Nu ştiu când se va termina pandemia, dar este clar că la sfârşitul ei va urma era reconstrucţiei și reluării creşterii economice. Nu cred că vom excela în implementarea PNRR, adică în atragerea zecilor de miliarde de euro alocate, din motive care ţin chiar de alcătuirea acestui plan. Cred, urmând exemplul altor state, unele chiar dezvoltate economic, că planul ar fi trebuit elaborat cu sprijinul unei prestigioase entităţi internationale specializate (vezi cazul Italiei), astfel încât să fie evitate orice exagerări sau minimizări (de la resurse materiale și umane, la competenţe manageriale). In condiţiile noilor ierarhii de state europene impuse de sfârşitul pandemiei, când se vor detaşa noi câştigători, România nu cred că se va situa în rândul acestora. Consecinţa va fi că exodul creierelor va continua și accentua, iar emigraţia nu va slăbi, văduvind economia naţională, pe fondul eşecului relansării rapide, de o creştere sustenabilă. Ce remedii întrevăd acestei situaţii de care, de altminteri, suntem avertizaţi chiar de Comisia Europeană? Este clar că nu putem importa conducătorii acestei ţări, nici managerii politici, economici sau sociali. Totul rezidă în voinţa, capacitatea şi responsabilitatea tuturor și a fiecăruia dintre noi. Aşadar, este o misiune naţională de convergenţă a tuturor forţelor, începând cu cele politice, ca, în deplină responsabilitate, să lucrăm, conştienţi că am intrat într-o altă lume decât cea de la începutul anului 2020, pentru a ne păstra întreagă ţara și identitatea naţională.
- Ce schimbări va produce această criză sanitară asupra polilor economici: cum se va tranşa disputa SUA-China, ce rol poate juca UE în viitor pe piaţa globală?
Răspuns. Spuneam anterior că pandemia va schimba decisiv ierarhiile sistemice ale statelor. Vor fi noi clasamente de putere, câştigători și pierzători, în funcţie de felul în care statele vor reuşi să iasă la liman după o contracţie economică fără precedent, ceea ce este demonstrat în mod evident de ceea ce numeam mai înainte geopolitica vaccinului. În aceeastă cheie a cursei pentru viitorul propriului stat trebuie citite multe evenimente recente, cum ar fi fi dosarul AstraZeneca și deciziile Londrei privind implementarea ieşirii din UE. Guvernul Boris Johnson are nevoie să poată relua cât mai rapid și cu orice preţ creşterea economică pentru a putea nu doar să depăşească consecinţele negative ale Brexitului, dar şi pentru că asupra unitaţii țării pluteşte ameninţător secesiunea Scoţiei prin alt referendum pentru independenţă deja anunţat. Uniunea Europeană a făcut un pas uriaş in iulie 2020 recurgând la mutualizarea parţială a datoriilor statelor componente, iar pentru a supravieţui competiţiei acerbe de mâine. va trebui să continue acest proces, chiar dacă unele state sunt împotrivă (este îmbucurător că unele au schimbat deja macazul, cum este cazul Austriei, care a înţeles miza şi a părăsit recent grupul „ frugalilor„). Chiar SUA se grăbesc să inunde propria piaţă cu torente de trilioane de dolari (după cel dintâi din februarie acest an, a urmat, la doar o lună, al doilea de 2 trilioane pentru refacerea infrastructurii). În SUA, la mijloc nu este atât refacerea economică post-pandemie, dar şi interzicerea accederii la preşedinţie în 2024 a lui D. Trump, revenit în scena politică, iar factorul timp este în acest caz decisiv (nu sunt la dispoziţie decât doi ani pentru a crea un mediu economic pozitiv şi potrivnic revenirii fostului preşedinte, ceea ce ar explica aceste torente de bani din „elicopter” votate rapid de Congres, economişti de frunte de orientare democrată, până acum adversari noii teorii economice, îmbrăţişând acum procedurile acesteia. La vârful sistemului este în mod clar deschisă competiţia între cei doi „grei” sistemici, SUA şi China. Noua administraţie Biden a schimbat imperceptibil vechea lozincă a hegemoniei urmărite de Trump – de la „ Make America Great Again” la „America Is Back” – şi pare că se împotriveşte energic, dar și cu viziune unei orientări multilateraliste în organizarea sistemică. Viziune, pentru că lucrează intens pentru a organiza o coaliţie a democraţiilor de pe glob, întâi de toate din Europa (UE), apelând la dosare care nu pot fi refuzate – încălzirea globală și taxarea profitului marilor reţele de socializare – pentru că fac trimitere la cerinţe până acum refuzate și chiar pedepsite economic de SUA. O asemenea alianţă planetară poate face faţă instalării unei hegemonii sistemice a Chinei conduse autoritar. Astfel, se desenează ferm competiţia la vârful sistemului în următoarele decade: o Americă în căutarea menţinerii rolului hegemonic în faţa unei Chine contestatare, cu o Europă încă aspirând la „autonomia strategică” și rolul distinct de actor global şi ţintind un rol moderator la nivel sistemic, cu o Rusie care vrea cu orice preţ să rămână o mare putere europeană, UE şi SUA fiind în primejdie ca, la mişcări greşite, să apropie tot mai mult Moscova de Beijing, cu o Anglie în pierdere de suflu de putere după Brexit, cu India capabilă de mari performanţe economice și asaltând varful sistemului, iar Iranul tot mai decis să fie şi o putere mediteraneană și să interzică Israelului un rol în regiune. China este jucătorul global aparent singuratic și performant: interdependenţa economică între primii trei actori sistemici –China-SUA și China-UE – face extrem de dificilă, dacă nu imposibilă o îngrădire (containment) tradiţională a Chinei, aşa cum s-a procedat cu URSS în timpul Războiului Rece. Singura soluţie pentru evoluţia sistemică relativ calmă: cooperarea, mai putin în domeniile critice din punct de vedere tehnologic. Este platforma de speranţă care ar elimina temerile de război mondial nimicitor, pentru că cele locale vor continua aşa cum ne-am obişnuit deja. Ceea nu înseamnă că un război global este exclus. Decidenţii marilor puteri, dar și experti de calibru de pretutindeni sunt ocupaţi să citească acum o carte abia apărută (sfârşitul lunii martie 2021) în SUA sub semnătura fostului șef militar al NATO (2008-2013), amiralul James Stavridis, şi a scriitorului profesionist Elliot Akerman, intitulată „2034: Un roman al viitorului război mondial”. Romanul este întemeiat pe scenariul izbucnirii în 2034 a unui război mondial declanşat de trei atacuri concomitente înregistrate de forţele militare americane: scufundarea unor nave militare în Marea Chinei de Sud, doborârea unui avion militar în Iran și un atac cibernetic masiv în SUA. Un război început între SUA şi China devenit rapid mondial. Într-o discuţie recentă pe marginea cărţii, amiralul Stavridis arăta că acest exerciţiu de imaginaţie este util pentru că ne sugerează ce putem să facem până atunci pentru a putea evita războiul şi a nu aluneca somnambulic în el cum a fost cazul Primului Război Mondial. Vechea înţelepciune latină rămâne valabilă şi azi ‚si vis pacem para bellum’.
COMMENTS