România s-a plasat anul trecut pe primul loc (adică cea mai proastă poziţie) în UE la criteriul referitor la privaţiunile materiale şi sociale suferite de populaţie. Procentajul consemnat (49,7%) a fost mai mult decât triplu în raport cu media europeană (17,2%) şi în uşoară creştere faţă de anul precedent.
Datele arată că, la acest indicator care descrie sintetic sărăcia şi/sau deficitul de incluziune socială, ţara noastră stă cam de două ori mai slab decât Letonia, de trei ori în raport cu Croaţia şi de patru ori în raport cu Polonia. Ceea ce arată clar că nu diferenţa de PIB/locuitor faţă de fostele colege de bloc socialist şi actuale colege de UE este problema ci modul în care am ales să gestionăm la nivelul întregii societăţi avuţia disponibilă.
Evoluţia ratei de privare materială şi socială (% din total populaţie, 2014 – 2016)
Anul 2014 2015 2016
Media UE 19,3 17,2 15,7
ROMÂNIA 54,2 49,6 49,7
De reţinut, până şi Bulgaria, pe care am lăsat-o destul de clar în urmă la capitolul veniturilor pe locuitor, a făcut efortul să iasă de pe ultima poziţie şi ne-a lăsat ruşinea de a fi ultimii, nu atât din lipsă de posibilităţi, cât din lipsă de caracter şi morală creştină. Pentru referinţă, am ales să prezentăm şi valorile consemnate de cele mai mari cinci economii ale UE, unde Germania se prezintă cel mai bine, nota bene însă, la o cotă similară cu Cehia.
Cât despre performerele în domeniu, valorile pe care le afişează sunt de-a dreptul SF pentru noi. Cu doar 3% din populaţie suferind de privaţiuni materiale şi/sau sociale figurează Suedia, urmată de Finlanda cu 4%, Luxemburg cu 5% şi Danemarca cu 6%.
Privarea materială sau socială a fost definită de Eurostat drept incapacitatea unei persoane de a îndeplini cel puţin cinci criterii din următoarea listă:
1.Să facă faţă unor cheltuieli neaşteptate.
2.O vacanţă de o săptămână departe de casă.
3.Să evite plăţile restante ( rate, chirie, facturi de utilităţi etc.)
4.Să-şi permită o masă cu carne roşie, pui sau peşte sau echivalentul vegetarian la fiecare două zile.
5.Să păstreze o temperatură adecvată în casă
6.Automobil pentru uz personal
7.Să-şi permită înlocuirea mobilei uzate
8.Să-şi permită înlocuirea hainelor vechi cu unele noi
9.Să aibă două perechi de pantofi care i se potrivesc
10.Să cheltuie în scop personal o mică sumă de bani în fiecare săptămână (bani de buzunar)
11.Activităţi de recreere regulate
12.Să se adune la masă sau pentru un pahar cu prietenii/familia măcar odată pe lună
13.Conexiune la Internet
Per total UE, 75 de milioane de persoane au fost afectate, ceea ce înseamnă aproape o persoană din şase. Grupul ţărilor unde raportul este cam de o persoană din două include doar România şi Bulgaria, în timp ce raportul de o persoană din trei se regăseşte cu aproximaţie în Grecia, Ungaria şi Lituania.
Rezultă că, practic, o societate modernă europeană ar trebui să aibă o cel puţin majoritate calificată ( două treimi din total) de cetăţeni care să beneficieze de o viaţă considerată normală după criterii relativ banale. Asta pentru ca să se vadă în proporţie suficientă beneficiile economiei de piaţă dar şi pentru a păstra coeziunea socială.
Problema e că democraţia dată de votul universal este implicit viciată de nevoile materiale şi sociale presante şi direct resimţite în viaţa cotidiană. Dacă proporţia celor care sunt inerent susceptibili de a face alegeri pe bază de obţinere de beneficii personale şi nu de adeziune la un model social este foarte mare, efectul se va vedea în capacitatea celor aleşi de a lua decizii.
Deloc surprinzător, la nivel european, persoanele cele mai susceptibile să nu treacă testul celor 9 criterii din 13 sunt cele care nu au decât o educaţie primară sau secundară de nivel redus (şansa este de 160% în raport cu media populaţiei) şi cele cu educaţie secundară de nivel mediu dar fără studii superioare ( 90%) fără a exclude însă această posibilitate pentru persoanele cu educaţie superioară (30% din media populaţiei dar asta înseamnă, totuşi aproape 5% dintre acestea).
Astfel, educaţia apre drept un factor esenţial pentru bunăstarea ulterioară în viaţă (ceea ce nu e o mare filosofie dar noi nu reuşim să o transpunem în practică la nivelul sistemului de învăţământ, nici ca sume alocate, nici ca adecvare la societatea modernă, nici la formarea unui sistem solid de valori pentru tineri).
Dincolo de asta, din perspectiva strict economică, se poate pune problema diemnsiunii reale a pieţei naţionale. Dacă se face ajustarea orientativă cu cifrele prezentate, România se micşorează semnificativ ca număr de consumatori de diverse produse şi servicii. Ceea ce se constituie într-un neajuns pentru dezvoltare dar şi într-o oportunitate, depinde cum vrem să o luăm.
COMMENTS