Acad. Ioan-Aurel Pop, Președinte Academia Română
Universitățile, într-o formă apropiată de a celor moderne, sunt o creație a Evului Mediu. Poate să li se pară ciudat unora cum o epocă „întunecată” a putut produce atâta lumină. Paradoxul este doar aparent.
Aceste universități aveau la început, în general, câte trei facultăți – teologie, filosofie și drept – și funcționau sub epitropia bisericii apusene. Susținerea lor materială venea, așadar, din partea celei mai importante instituții a societății medievale europene. Chiar și în epoca Renașterii, colegiile majore iezuite (care aveau rang de academie sau universitate), abilitate să ofere cele trei grade consacrate, anume baccalaureus, doctor și magister artium, erau organizate tot de biserică. Abia ulterior, lucrurile s-au diversificat, odată cu instituționalizarea științelor și artelor și cu organizarea învățământului de stat. Cele mai multe state europene au adoptat abia în secolul al XIX-lea legi ale educației, prin care reformele școlare au creat învățământul de trei grade: primar, secundar și superior. Toate aceste trei forme erau susținute de stat, în proporții diferite. Învățământul superior european a rămas până astăzi, în cele mai multe țări, cu diferite nuanțe, prioritar de stat. În țările foste comuniste, faptul este pe deplin explicabil din moment ce, timp de patru-cinci decenii, după Al Doilea Război Mondial, învățământul privat a fost interzis. Cu totul alta este situația în Statele Unite ale Americii, care, născute pe fond european, dar și ca protest la structurile închistate europene, nu au cunoscut Evul Mediu de tip feudal și nici tutela Bisericii Catolice asupra societății. Prin urmare, de la început, mai toate universitățile americane au fost laice, susținute de colonii, de state și apoi de structurile federale în conivență cu entitățile private. Cele mai mari și mai prestigioase universități americane s-au născut – cum am spune azi – din mijlocul mediilor de afaceri, din mari întreprinderi particulare, din fundații și donații ale binefăcătorilor.
Modelul american susținut de „board of trustees” s-a aplicat cu greu și doar parțial în Europa, unde tradiția a rămas foarte puternică. Azi, cele mai multe universități americane sunt conduse de președinți – nu de rectori – care nu sunt neapărat savanți, ci manageri, însărcinați cu aducerea de fonduri dinspre mediul de afaceri, dinspre societate. S-a încercat și în Europa acest sistem al rectorilor-manageri, dar nu a condus la rezultatele așteptate, astfel încât s-a recurs la soluții adaptate, hibride, potrivite mediului academic local. Cunosc exemplul unei mari și prestigioase universități germane, în care Senatul a decis aducerea din Canada a unui specialist în management, cu abilități digitale extraordinare, cu mari legături în mediile de afaceri. După un mandat, Senatul i-a mulțumit și a ales rector un mare specialist în studii clasice din interiorul universității, recunoscut drept un savant de marcă, pe care l-a înconjurat de experți în toate domeniile administrației universitare. Rectorul trebuie să rămână – în viziunea lor – la funcția sa supremă de reprezentare, fiind încununat de marile sale calități de savant și de profesor, respectat de toată comunitatea dascălilor și discipolilor, dar și de comunitate. În viziunea europeană modernă de secol al XIX-lea, universitățile performante trebuiau să fie de model humboldtian (de la numele lui Alexander von Humboldt, supranumit Aristotel sau Columb al epocii sale), bazate pe cercetarea intensivă, pe creația academică, pe inovare. Din această perspectivă, toate universitățile prestigioase, cu programe de cercetare solide, au nevoie de o legătură strânsă cu mediul de afaceri, iar Universitatea „Babeș-Bolyai” nu poate să facă excepție de la această exigență. Firme de anvergură națională și internațională finanțează în mod curent programe ale Universității, acordă burse studenților merituoși, deschid laboratoare. Studenții fac practică de specialitate în cadrul acestor întreprinderi de top.
Universitățile nu mai pot să fie simple „citadele ale erudiției”, rupte de lume și închise în turnuri de fildeș. Universitățile sunt parte integrantă a comunităților umane, a orașelor mari, a regiunilor, a țărilor li chiar a planetei. Ele trebuie să ofere soluții de dezvoltare a acestor entități, de protecție a mediului, de prevenire a cataclismelor naturale și de eliminare a urmărilor lor, de dezvoltare a educației, a conservării stării de sănătate a populației etc. Pe de altă parte, universitățile nu pot și nu trebuie să fie egale între ele. Unele sunt de interes local și pun accentul pe transmiterea cunoștințelor la nivel de licență. Altele sunt de interes regional, promovează pregătirea de specialitate și cercetarea de nivel mediu, iar altele, mai puține, trebuie să fie de cercetare avansată, de performanță și de mare prestigiu și să intre în competiția internațională a universităților. Școlile superioare îi pregătesc pe tineri pentru viață, inclusiv pentru viața practică, dar nu în mod mecanic, fiindcă orice intelectual are nevoie de trăiri spirituale înalte, de înțelegerea lumii și prin prisma culturii generale solide.
Universitățile bune transmit, de regulă, societății virtuți, valori și încredere, ele fiind port-drapelul unui învățământ de înaltă clasă. Pe bună dreptate se spune că, pentru distrugerea unei națiuni/ comunități, nu este nevoie neapărat de bombe, ci că este de ajuns să-i anihilezi școala superioară. Societățile avansate sprijină universitățile bune, iar acestea își revarsă expertiza asupra oamenilor și grupurilor de oameni, îmbunătățindu-le mereu viața.
COMMENTS