Datele publicate recent de Eurostat arată că România este departe de a se încadra într-un model european de gestiune bugetară. Convergența cu uzanțele în materie este mult mai avansată pe partea de cheltuieli și staționară, dacă nu în recul, pe partea de venituri. De aici, avem un dezechilibru accelerat în anul electoral 2024 la un nivel triplu față de situația pe ansamblul UE.
În contextul în care s-a avansat inițial pentru anul trecut un rezultat preliminat la 80% din media UE ca PIB/loc., tendința de creștere a cheltuielilor spre media europeană ar putea părea firească, . Doar că ea nu se bazează pe nimic, pragul de circa 34% din venituri bugetare sau trei sferturi din ceea ce apare ca referință la nivelul Uniunii fiind unul la care ne-am blocat.
Astfel, în loc să ne ducem spre ajustarea deficitului bugetar spre limita de 3% din PIB (se pare, rezervată deja pentru plata pe termen lung a dobânzilor la sumele cheltuite anterior în mare parte fără rezultat concret) ne-am dus spre o cronicizare a megadeficitului public, expandat anul trecut la o diferență majoră față de alte țări (de la 57% la 200%).
Doar faptul că, încă nu aveam o datorie publică peste pragul de 60% din PIB, conform criteriilor Maastricht, ne-a salvat temporar. Însă această abordare a cheltuielilor exagerate cu motivație oficială de dezvoltare dar iz puternic electoral (altminteri cu obiectiv ratat) s-a lovit de realitatea dură a dezechilibrelor macroeconomice.
În actualul ritm de ajustare bugetară nu vom putea decât să ne întoarcem prin 2028 din nou sub 5% din PIB, pentru a relua în anii electorali ciclul nefast de oferire de beneficii pe termen lung contra voturi pe moment. După care se va da iar vina pe necesități, situația externă etc. și vor urma noi programe de restructurare, ratate ulterior.
Una peste alta, s-ar impune o acțiune concertată de conștientizare că suntem membri europeni și cu drepturi dar și cu obligații. Dacă vrem beneficii la nivel occidental, trebuie să plătim mai întâi taxe occidentale, fie și doar ca procentaj adaptat la nivelul local de dezvoltare. Povestea cu reducerea mai întâi a cheltuielilor nu merge logic, dacă ne uităm la cifre.
Strict matematic, pentru a cheltui 89% din media UE, ar fi trebuit să avem anul trecut venituri de 40,9% din PIB, de unde ar fi rezultat, chiar și așa, un deficit de -2,7% din PIB. Iar asta fără a socoti efectul devastator al angajării pe termen lung a unor cheltuieli în partea a doua a anului (vezi isprava cu creșterea anapoda de 40% la pensii, prin simpla împărțire la 25 de ani de muncă în loc de 35 de ani, vechimea cerută de lege).
Cu atât mai mult, fie și fără complicațiile juridice, oricât ar vrea cineva, nu se vor putea reduce cheltuielile înapoi sub 80% din media europeană. Și nici nu ar avea rost, deoarece nici Franța, nici Germania și nici Italia nu ar putea funcționa cu alocările noastre pe sănătate, învățămânr sau administrație publică.
Și chiar dacă am reuși acest lucru, deficitul s-ar ajusta, pe datele de mai sus la -5,2% din PIB (cheltuieli de 39,4% din PIB), cu totul insuficient față de obiectivul de -3%. Așadar, mai întâi, politicienii ar trebui să înțeleagă cum nu se mai poate cânta aria reducerii cheltuielilor, care TREBUIE să fie europenizate.
După care să explice populației legătura indisolubilă dintre taxe și beneficii publice, cu proporții clare între CASS și pensii sau CAS și asistența medicală etc, NU cu suvenții de la bugetul de stat. Adică să aducă România în Europa anului 2025, să vină cu o majorare substanțială și cât se va putea de echitabilă a taxelor, pentru a nu mai îndatora generațiile viitoare pentru consumul prezent.
COMMENTS