Banner

România în mișcare: 35 de ani de infrastructură

România în mișcare: 35 de ani de infrastructură

În 1990, România ieșea din comunism cu o infrastructură care părea dintr-o altă epocă. Drumurile naționale erau puține și degradate, orașele erau la rândul lor dominate de trotuare cenușii din beton turnat sau mozaic. Ideea de spațiu urban estetic practic nu exista. Infrastructura a fost gândită exclusiv pentru funcționalitate și control al costurilor, nu pentru confort, identitate urbană sau experiența locuirii.

Starea drumurilor și „Sistematizarea” din 1989

În 1989, anul care se sfârșea cu revoluția, România avea peste 72.000 de km de drumuri naționale și județene, din care doar 16.600 de km (22%) erau modernizați după standardele de atunci. Dintre acestea, doar 113 km erau km de autostradă – tronsonul A1 București – Pitești, finalizat în ‘72, și cei 18 km din A2 Fetești – Cernavodă, dat în folosinţă în ‘87 – conform datelor centralizate de Comisia Națională pentru Statistică (actualul Institut Național de Statistică) în breviarele economice post-decembriste.

„Peste 68% din lungimea drumurilor naționale cu îmbrăcăminți moderne avea o durată de serviciu expirată, din care peste 5.000 km (39%) erau în stare rea și foarte rea”, se arată într-un raport din 2003 al IPTANA (fostul Institut de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale și Aeriene).

În acea perioadă, materialele folosite spuneau totul despre filosofia construcțiilor din România comunistă. Betonul era rigid, greu și standardizat, așa cum o cerea „Sistematizarea”. A fost programul inițiat de Nicolae Ceaușescu în anul 1974 cu scopul de a urbaniza, reorganiza și uniformiza localitățile. Totul era legiferat strict prin Legea nr. 58/1974 „privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale”.

Conform normativelor tehnice de stat din epocă (seria STAS 174), asfaltul avea o compoziție simplă, fără aditivi moderni, iar în multe orașe trotuarele erau realizate din plăci prefabricate masive, identice de la un cartier la altul. În centrele istorice mai supraviețuia piatra cubică, însă aceasta nu era privită ca element de patrimoniu urban, ci ca o soluție veche și incomodă.

În contrast cu Occidentul, România nu dezvoltase aproape deloc industria prefabricatelor decorative pentru infrastructură urbană, subliniază arhitectul Miodrag Popov în cercetarea sa doctorală privind soluțiile structurale ale prefabricatelor realizată la Universitatea Politehnica Timișoara. În timp ce în Germania, Austria sau Olanda pavelele vibropresate transformaseră deja de ani buni piețele publice și zonele pietonale, în România de la începutul anilor ’90 termenul de „pavaj modern” aproape că nu exista.”

Anii ’90: Trecerea la modularitate și actul de naștere al unei noi industrii

Schimbarea începe imediat după căderea regimului comunist, odată cu deschiderea pieței către tehnologiile occidentale. Primele firme private din construcții încep să importe utilaje, matrițe și modele de amenajare urbană din Europa de Vest. Pentru prima dată, apare ideea că infrastructura poate avea și rol estetic, nu doar utilitar.

Pionieratul acestei transformări a fost marcat de Elis Pavaje, companie fondată în 1991 în localitatea Petrești (Alba) de către Elisiu Goța. Într-o perioadă în care economia românească era extrem de instabilă, ideea de a produce dale modulare părea aproape exotică. Povestea a început de la un mod de lucru artizanal, cu matrițe artizanale pentru a realiza produse inspirate din modele văzute în Germania și o capacitate simbolică de doar 6 mp de pavele pe zi.

„Când părinții mei au început în 1991, piața nu înțelegea conceptul de pavaj modular. Oamenii erau învățați cu turnările monolite de beton sau cu asfaltul clasic, iar ideea că poți asambla o curte sau o alee din mii de piese mici părea o ciudățenie tehnologică”, explică spune Emil Elisiu Goța, director general Elis Pavaje.

„Trecerea la prima linie automatizată din anii ’90 si volume mai mari de producție a fost un pariu uriaș pentru Elis Pavaje, dar a demonstrat constructorilor și autorităților că modularitatea înseamnă, de fapt, uneori costuri mai mici, timp salvat în șantier și posibilitatea de a repara rețelele de utilități fără să distrugi definitiv suprafața”, spune el.

Tranziția rapidă din a doua jumătate a anilor ’90 de la această producție mică la prima linie industrială, complet automatizată de vibropresare, importată din Italia și ulterior din Germania, a însemnat practic nașterea unei noi industrii în România. Până atunci, majoritatea suprafețelor urbane erau fie asfaltate, fie turnate monolitic din beton. Odată cu apariția pavelelor, infrastructura urbană începe să devină modulară.

Acest lucru a schimbat radical atât viteza de execuție, cât și posibilitatea intervențiilor ulterioare asupra utilităților. Conform ghidurilor de eficiență edilitară publicate de Asociația Profesională de Drumuri și Poduri din România (APDP), pentru administrațiile locale și dezvoltatori, avantajul era uriaș: suprafețele puteau fi desfăcute și refăcute fără demolări masive, iar aspectul vizual era incomparabil mai modern. În aceeași perioadă apar și alți producători în România. Piața se dezvoltă rapid, iar concurența accelerează modernizarea produselor.

Boom-ul de după 2000: Standardizarea europeană și „aspectul occidental”

Transformarea urbană devine cu adevărat vizibilă după anul 2000, pe fondul unei creșteri economice care accelerează dezvoltările imobiliare și apariția marilor rețele comerciale. Cu toate acestea, ritmul modernizării la nivel de țară a fost profund asimetric. În timp ce orașele și spațiile logistice private începeau să se schimbe, marea infrastructură de transport din România rămânea blocată în standarde neperformante și decizii administrative amânate.

În deceniul 1990–2000, dezvoltarea infrastructurii a fost practic blocată, România deschizând doar câțiva kilometri sporadici de drum de mare viteză. Rețeaua rutieră rapidă s-a rezumat în continuare la cei 113 km moșteniți din perioada comunistă. În același interval, vecinii regionali au transformat kilometri de asfalt în avantaje economice competitive: Ungaria a construit peste 180 km de autostradă, iar Bulgaria 46 km. Portugalia a devenit a finalizat peste 1.100 km în același deceniu.

Blocajul a continuat să genereze decalaje uriașe și în anii următori. La finalul anului 2015, România atingea abia pragul de 747 de kilometri de autostradă. Prin comparație, raportat la suprafața țării, performanța rămânea cea mai slabă din regiune: Ungaria, o țară de 2,5 ori mai mică, reușise să se apropie de 1.900 km de autostradă, iar Croația, un stat cât un sfert din România, a atins 1.310 km. 

Dacă numărul de kilometri de autostradă se raportează la suprafața țării, România a rămas multă vreme la cea mai slabă performanță la nivel european. Această realitate structurală este documentată în rapoartele de monitorizare a infrastructurii rutiere emise de Ministerul Transporturilor și CNAIR pentru perioada 1990–2015. Aceeași stagnare a marcat și sectorul feroviar, unde lungimea căilor ferate a rămas blocată la nivelul de acum un secol (circa 11.000 km), iar viteza medie de rulare a trenurilor a scăzut dramatic la aproximativ 45 km/h, în timp ce în vestul Europei trenurile de mare viteză depășeau 250 km/h.

Aceste întârzieri structurale au fost direct penalizate în clasamentele globale. În ediția din 2018 a Indexului Performanței Logistice (LPI – The Logistics Performance Index), studiu de referință realizat de Banca Mondială, România ocupa locul 48 dintr-un total de 160 de state analizate. Cu un punctaj de 3,12 dintr-un maxim de 5, România se plasa în 2018 înaintea Croației, Bulgariei sau Serbiei, dar era depășită clar de Ungaria și Polonia. Analiza detaliată a indicat că punctele critice ale României rămâneau eficiența operațiunilor vamale și, imediat pe următorul loc, calitatea generală a infrastructurii de transport.

În acest context de stagnare a marilor proiecte de stat, aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 schimbă definitiv ritmul jocului. Fondurile europene aduc investiții masive în autostrăzi, drumuri naționale și reabilitări urbane. Odată cu implementarea primelor Programe Operaționale Regionale (POR 2007-2013), România a fost obligată să adopte pachetul de normative europene stricte, precum standardele SR EN 1338 și 1339, standarde europene care stabilesc cerințele pentru elementele prefabricate din beton utilizate la pavaje, care au obligat producătorii la teste riguroase de rezistență la uzură și cicluri de îngheț-dezgheț.

Sub monitorizarea Inspectoratului de Stat în Construcții (ISC) și prin sistemele de acreditare RENAR, apar laboratoare moderne de testare, iar infrastructura intră într-o etapă de profesionalizare accelerată. În asfalt sunt introduși polimeri și aditivi de performanță, betonul devine mai rezistent și mai controlat tehnologic, iar sistemele de drenaj urban încep să fie integrate încă din faza de proiectare. Pavelele nu mai sunt doar elemente funcționale, ci devin produse arhitecturale, disponibile în multiple forme, texturi și culori.

Deceniul care a schimbat ritmul

Dacă la finalul anului 2015 România stagna la 747 de kilometri de autostradă și drum expres, deceniul care a urmat a adus, în sfârșit, o accelerare reală. La 31 august 2026, rețeaua de autostrăzi și drumuri expres depășise 1.476 de kilometri, aproape dublu față de urmă cu un deceniu, conform datelor centralizate de CNAIR. La acestea se adaugă aproape 1.000 de kilometri aflați în execuție și peste 300 de kilometri în licitație sau curs de contractare, un ritm de lucru fără precedent pentru infrastructura românească.

Autoritățile estimează pentru 2026 un an-record, cu până la 250 de kilometri noi dați în trafic, alimentat în mare parte de fonduri europene, inclusiv prin PNRR. Diferența față de perioada 1990-2015 nu ține doar de numărul de kilometri, ci de ritmul de lucru: proiecte mari, precum Autostrada Moldovei (A7) sau inelul nordic al Autostrăzii București (A0), avansează simultan pe mai multe loturi, ceva imposibil de imaginat în perioada de stagnare administrativă descrisă mai sus.

Rămân, desigur, întârzieri și termene ratate: multe loturi programate pentru 2025 s-au mutat în 2026 , dar decalajul structural față de restul Europei, care părea de netrecut acum un deceniu, a început, în sfârșit, să se micșoreze.

De la mașini la spații pietonale și sustenabilitate

În paralel, orașele își schimbă complet filosofia de amenajare. Conform strategiei europene transpuse local prin noile Planuri de Mobilitate Urbană Durabilă (PMUD), dacă în anii ’90 prioritatea absolută era traficul auto, după 2010 accentul începe să se mute spre spațiul pietonal și calitatea mediului urban. Apar zone pietonale ample, piste pentru biciclete, piețe publice refăcute și promenade urbane, unde pavelele și dalele vibropresate devin practic limbajul vizual al noului spațiu public.

Revoluția din curțile românilor: cum a redesenat sectorul rezidențial peisajul privat

În timp ce marile șantiere de autostradă recuperau, cu greu, decalajul de decenii, o transformare mult mai discretă avea loc chiar în curțile românilor. 

Dacă la începutul anilor ’90 curțile caselor din România erau dominate de turnări rudimentare din beton monolitic, care nu erau foarte rezistente, sau de alei simple din pământ și pietriș, dorința românilor de a-și alinia locuințele la standardele occidentale a transformat radical curțile și ansamblurile rezidențiale noi. Pavajul modular a încetat să mai fie un produs de lux sau pur utilitar; a devenit un element esențial de design exterior, capabil să definească personalitatea unei proprietăți.

Această evoluție a fost impulsionată de o schimbare profundă de mentalitate în rândul proprietarilor, dar și al dezvoltatorilor imobiliari. Amenajarea curții nu mai înseamnă doar trasarea unei căi de acces pentru mașină, ci crearea unui întreg ecosistem de outdoor living: terase integrate cromatic cu fațada casei, alei șerpuite care pun în valoare spațiile verzi, zone perimetrale destinate grătarelor și piscinei, delimitate impecabil cu borduri și palisade moderne. Astăzi, finisajele premium, dalele de mari dimensiuni și jocurile de texturi care imită piatra naturală reflectă maturizarea unui cumpărător care pune preț pe durabilitate, estetică și armonie vizuală, transformând sectorul rezidențial într-un pilon de stabilitate pentru întreaga industrie de profil.

Ultimul deceniu aduce în prim-plan sustenabilitatea și o orientare puternică spre estetică. Dacă la începuturile anilor ’90 se produceau volume mici de pavele cenușii, în anul 2025 doar Elis Pavaje a livrat un volum de 2.963.689 mp de dale și pavele. Astăzi, focusul pieței s-a mutat masiv către produsele Premium (care dețin deja peste 42% din valoarea pieței de pavele și dale): nuanțe de pământ și piatră naturală, plăci de mari dimensiuni pentru proiecte de autor și sisteme ecologice drenante care ajută la managementul apelor pluviale.

„Dacă ne uităm la ultimii 35 de ani, cea mai mare victorie nu este legată de volumele de ciment pe care le mișcăm zilnic în fabrici, ci de profesionalizarea standardelor”, spune directorul executiv al Elis Pavaje, Vasile Goța.

„Astăzi, montatorii și peisagiștii nu mai cer doar un bloc de beton rezistent la îngheț, ci caută texturi care imită piatra naturală, nuanțe calde care se integrează în arhitectura modernă și soluții drenante capabile să gestioneze inteligent apele pluviale. Trecerea de la griul uniform de dinainte de ’89 la finisajele premium de astăzi reflectă, în realitate, maturizarea întregii societăți românești”, detaliază el.

Această evoluție a fost confirmată și de datele statistice. Potrivit studiului Neomar Consulting, segmentul amenajărilor exterioare rezidențiale a rămas principalul motor al pieței, absorbind peste 60% din valoarea vânzărilor la nivel național, în timp ce sectorul nerezidențial (proiecte logistice, comerciale și industriale) a reprezentat aproximativ 40%. 

Această dinamică confirmă o realitate simplă: atunci când proiectele mari de stat sau bugetele pentru infrastructură sunt blocate, curțile și grădinile românilor sunt cele care oferă continuitate. Deși segmentul privat înseamnă comenzi mai mici și fragmentate, el ține producția în priză chiar și în perioadele mai grele. Provocările legate de presiunea inflaționistă și deficitul acut de forță de muncă au fost resimțite la nivelul întregii industrii, însă adaptabilitatea și o rețea logistică puternică au fost elementele care au permis menținerea avansului strategic.

În acest peisaj extrem de competitiv, unde piața totală de prefabricate din beton a atins valoarea de 201,15 milioane de euro (din care segmentul de pavele și dale reprezintă peste 127 de milioane de euro), Elis Pavaje își menține poziția de lider de piață deținută încă de la începuturi, cu o cotă consolidată de 24,2%.

Privind retrospectiv, transformarea infrastructurii românești nu înseamnă doar drumuri mai bune sau orașe mai curate. Este povestea unei schimbări complete de mentalitate. România a trecut, în doar trei decenii, de la infrastructura rigidă și uniformă a economiei centralizate la un model urban inspirat de standardele occidentale, în care funcționalitatea, estetica și sustenabilitatea coexistă sub pașii noștri.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: