De unde nu-i, nu se poate da

România s-a situat în anul 2020 pe locul 4 în UE la ponderea cheltuielilor pentru vârstă înaintată și supraviețuitori (practic, pentru pensii, dacă se face abstracție de persoanele cu dizabilități), potrivit datelor definitive publicate de Eurostat. Cu un procentaj de 53% din cheltuielile sociale alocate pensionarilor propriu-ziși, am fost devansați doar de Grecia (63%), Italia (55,2%) și Portugalia (54,6%).

În context, ar trebui să reținem că doar speranța de viață mai redusă (nu generozitatea relativă a prevederilor legislative) ne-a făcut să pierdem primul loc în materie la nivel european, deoarece statistica oficială a duratei medii care mai rămâne de trăit după 65 de ani în România arată doar 15,7 ani, departe de Grecia (20,0 ani), Italia (20,1 ani) sau Portugalia (19,8 ani).

De altfel, acestea sunt și singurele patru state în care alocările pentru persoanele cu vârstă înaintată au trecut pragul de 50%, sub acesta figurând țări precum Polonia (48,4%), Spania (47,8%), Austria (47,5%) și Bulgaria (47,3%). Mult peste Franța (43,5%) sau Germania (37,3%), aceasta din urmă pe ultimul loc și sub „codașele” Luxemburg (38%), Estonia (39,1%) și Lituania (39,9%).

Dacă se face, însă, trimitere la ponderea cheltuielilor cu protecția socială în PIB, țara noastră apare pe penultimul loc (mai corect spus ar fi ultimul, deoarece PIB-ul Irlandei este expandat artificial de raportările unor multinaționale cu sediul acolo din motive de taxare mai favorabilă), cu doar 17,1% din PIB.

Protecția socială ca pondere în PIB, 2020

Cam jumătate din premiantele latine Franța (35,2%) și Italia (33,3%), la foarte mare distanță de media UE (30,4%, valoare care ar lăsa statul român fără bani pentru aproape orice altceva, de la salarii bugetare și până la investiții) și sub țări care au un PIB/locuitor raportat tot la media UE, în termeni de putere de cumpărare, mai mic decât al nostru, precum Letonia (17,6%), Ungaria (18%) sau Bulgaria (18,3%).

Explicația constă în veniturile publice relativ reduse în cazul României, de doar 32,8% din PIB în total (cu tot cu sumele primite de la UE) și aflate la 70% din, ați ghicit, media Uniunii (46,8%). Astfel, ne găsim în situația paradoxală de a aloca în funcție posibilitățile reale 120% din ceea ce se practică în medie la nivelul UE (44,2% alocări pentru vârsta înaintată ca pondere în cheltuielile pentru protecție socială) dar să ajungă la beneficiari doar 68% din ceea ce s-ar fi așteptat după practica europeană în materie (9,1% din PIB față de 13,4% din PIB).

În traducere, oricâtă preocupare pentru creșterea veniturilor persoanelor în vârstă am avea, chiar cu riscul de călca pe urmele Greciei, Italiei sau Portulaliei (deloc întâmplător, toate cu datorii publice care au trecut cu mult de 100% din PIB), nu avem de unde să susținem cu bani publici ( neîmprumutați pe termen lung) intențiile generoase derivate din combinația între bune intenții creștine, populism și politicianism pur.

Pentru referință, merită menționat că situația se regăsește și la celelalte componente ale cheltuielilor sociale ale statului. Unde suntem față de media UE la sume pentru concedii medicale și îngrijirea sănătății la 100% ca pondere în alocări (29,1% în ambele cazuri) dar la numai 57% ca pondere în PIB (5% noi, 8,8% media UE), 136% alocare dar 76% pondere în PIB la sumele pentru familii dezavantajate și copii și, de reținut, doar 71% alocare și 41% pondere în PIB pentru persoanele cu dizabilități, categoria cea mai dezavantajată de soartă și de modul în care statul român înțelege să facă politică de sprijin social.

Poate cu excepția șomerilor, mult mai puțin în termeni relativi decât se obișnuiește în UE dar, totuși cu valori extrem de mici, 12% alocări și mai puțin de 9% ca pondere în PIB (0,2% la noi față de 2,2% media UE), pentru că ponderea foarte mare a proprietarilor de case (circa 96%, record în UE) explică în bună parte sumele extrem de reduse alocate pentru locuire și excludere socială ( aici ar fi o discuție mai largă), de 14% alocări și ceva mai mult de 9% ca pondere în PIB.

După cum se poate observa, creșterea imediată și semnificativă a încasărilor bugetare ca pondere în PIB se impune cu necesitate dacă vrem să dăm substanță oricăror promisiuni pe partea de protecție socială. De fapt, istoria recentă de arată că potențialul nostru de a cheltui banii statului fără un derapaj major ca deficit bugetar se ridică undeva la cel mult 36% din PIB, în cazul fericit în care am reuși să încasăm 33% – 34% din PIB ca venituri.

Este exclus să putem continua cu valori excepționale pe partea de cheltuieli, impuse de criza Covid, război în zonă și criza energetică, precum 41,5% din PIB în 2020, 39,9% în 2021. Pentru echilibrarea finanțelor publice, se impune în mod obiectiv să majorăm SUBSTANȚIAL veniturile bugetare pe la 80% – 85% din uzanțele europene (în traducere, 37% – 40% din PIB).

Dacă nu putem strânge bani, nu face sens să oferim protecție socială sincron cu inflația pentru că nu avem de unde. Decât dacă ne amanetăm viitorul și ne îndatorăm pentru consum, ceea ce am și făcut încă din 2019, motiv pentru care am și intrat în procedura de deficit excesiv, ÎNAINTE DE COVID. Epidemia nefăcând altceva decât să ne salveze la limită și să temporizeze luarea unor măsuri de ajustare fiscală. Care, oricum, vor trebui luate preponderent pe partea de majorare a taxelor.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0