Rând pe rând, valurile de proteste ale clasei celor împrumutaţi în franci elveţieni se sparg. Larma făcută de cei care îi îndemnau să iasă la proteste în piaţa publică (a se citi pe scările BNR) sau să se ia de piept cu băncile prin tribunale e din ce în ce mai firavă. Instanţele au intrat în normalitate şi nu mai dau verdicte în acord cu sensibilitatea celor care ţipă mai tare, aşa că asistăm la o revenire la normalitate. Chiar în timp ce scriam aceste rânduri a apărut o nouă ştire din care aflam că Volksbank a mai câştigat două procese pe speţa conversiei la cursul istoric.
Noţiunea de risc valutar pare să reintre în drepturi şi să nu rămână o simplă piesă de manual de liceu sau facultate. Îmbucurător este şi faptul că mulţi bancheri par a reveni cu picioarele pe pământ şi recunosc franc faptul că angajaţii lor de la ghişeu sunt destul de departe de aşteptări. Şi poate vor realiza că a da un credit nu e deloc echivalent cu a vinde o carte sau o pâine iar standardizarea poate fi dăunătoare. O spun dintr-o recentă experienţă proprie: aleatoriu, am testat trei agenţii aparţinând diferitelor bănci din piaţă cu scopul obţinerii unui credit de nevoi personale. Am constatat o multitudine de similitudini între şabloanele cu care am fost abordat. Primul ţine de faptul că cei trei încercau să-ţi vâre în ochi în primul rând marile favoruri cum ar fi o asigurare de viaţă- încă nu realizează că ei trăiesc din dobânada pe care noi le-o plătim! În al doilea rând se remarcă un sentiment oarecare de suspiciune: nu cumva să întrebi ce venit îţi trebuie pentru a putea lua un credit în valoare de o anumită sumă, că ai devenit suspect instant! Iar în al treilea rând, atunci când vine vorba de rata dobânzii, sunt etalate răspicat cifrele ce reprezintă marja băncii şi cumva în viteză şi pe un ton mai scăzut partea variabilă ce ţine de ROBOR. Acestea ar fi câteva constatări rapide ce mă fac să cred că mai e mult de lucru cu profesionalizarea celor din front office, numiţi pompos manageri de relaţii cu clienţii de retail (aşa e stipulat pe cărţile de vizită al celor trei împricinaţi cu care mi-am mâncat în medie 2-3 ore din viaţă). Avea perfectă dreptate preşedintele BCR atunci când şi-a trimis oamenii din conducere prin agenţii- nu ştiu motivul real ce a stat în spatele deciziei dar e clar că o astfel de măsură e necesară.
Şi ar mai fi necesar un lucru: aşa cum se cere acum ca soluţiile pentru cei cu credite în franci să fie unele individuale, la fel şi abordările privind orice serviciu bancar trebuie să fie individuale. La nivel corporate lucrurile stau mai bine. La nivel de retail însă se ascunde în continuare multă incompetenţă şi fugă de responsabilitate în spatele unor proceduri specific corporatiste. Cine nu va reuşi de urgenţă acest lucru, cu siguranţă va pierde bătălia pe acest front!
Revenind la debitorii în franci, lucrurile par să arate mai bine chiar mai rapid decât estimasem eu. Mă aşteptam la o aşezare a cursului în cel mult 3 luni. Însă deranjul făcut de franc în economia Ţării Cantoanelor se pare că a fost mult prea mare şi ceva reglaje de fine-tuning au putut fi observate rapid. Nu mai e mult şi turmele aliniate în spatele avocaţilor vor constata că au pierdut timp şi bani serioşi. Onorariile avocaţiilor adăugate la dobânzile pe care vor trebui să le achite totuşi la împrumuturi vor duce costurile la niveluri demne de vreun IFN din acela care pune fluturaşi în cutii poştale (ca să evităm termenul de camătă). Un proverb spune că piaţa de capital nu e pentru cei fără nervi: am putea extrapola la toată piaţa financiară. Zic şi eu!
COMMENTS