Programul de stimulare a consumului anunţat de guvern prin acordarea unui credit fiscal de până la 300 de lei lunar celor cu venituri sub 1.600 de lei, angajaţi sau pensionari, în vederea reducerii ratelor lunare la creditele bancare pe o perioadă de 2 ani, a fost un foc de artificii care a explodat frumos, stârnind un interes general, dar care a ţinut foarte puţin, din cauza suspiciunilor cu privire la aroma sa populistă, având în vedere că ne aflăm într-un an electoral, motiv pentru care a fost şi botezat „electo-rata” şi contestat violent de preşedintele Băsescu. Rămâne de văzut dacă politicienii vor ajunge, până la urmă, la un acord cu privire la implementarea programului. Până atunci, vă prezentăm o argumentare economică a programului, precum şi un scenariu de aplicare.
Problemele din perspectiva băncilor
Prima problemă a programului a fost caracterul său vag şi neclar chiar şi pentru reprezentanţii BNR, care au fost consultaţi înainte ca acesta să fie făcut public, pentru a vedea ce efecte ar putea avea şi asupra băncilor, nu doar asupra clienţilor lor. Nicolae Cinteză, directorul Direcţiei de supraveghere a băncilor din cadrul BNR: „Foarte multe bănci m-au întrebat care e mecanismul de funcţionare, dar eu, cel puţin, nu am găsit un răspuns în discuţiile avute cu iniţiatorii programului”. Creditul fiscal intervine în momentul în care expiră perioada de reducere a principalului, dar nu este clar dacă e plătit lunar sau anual, odată cu declaraţia de impunere, precum şi cum se aplică pensionarilor, lucruri care trebuiau clarificate, cel puţin din punctul de vedere al băncilor. „Programul poate genera o majorare a consumului, cu scopul de a conduce la creşterea PIB-ului, dar numai în măsura în care consumul e asigurat din produse interne, altfel amplificăm un consum pe importuri, care nu rezolvă problema”, apreciază Cinteză. El a adăugat că primul lucru pe care l-a cerut, în calitate de supraveghetor, a fost ca programul să fie opţional şi pentru bănci şi pentru clienţii acestora. De ce opţional pentru bănci? Pentru că atunci când schimbi maturitatea unor active şi o prelungeşti cu 2 ani, dar pasivele rămân la aceeaşi maturitate, e clar că apare un mismatch între active şi pasivele care au generat activul respectiv. „Aduceţi-vă aminte ce a făcut Banca Dacia Felix: a atras surse pe 3 luni şi le-a plasat pe 6 luni. Deci trebuia analizat dacă nu sunt efecte care pot conduce la o înrăutăţire a situaţiei băncilor”, a adăugat Cinteză. De aceea, pentru că la început acesta părea un risc major, a cerut direcţiei de stabilitate să facă un studiu de impact. „Simulând pe câteva credite, mi-am dat seama că o astfel de tranzacţie nu putea genera probleme de lichiditate la nivel de sistem”, a precizat el. A doua problemă ridicată ca supraveghetor a fost hazardul moral. Deşi măsura nu ar genera probleme de lichiditate la nivel de sistem, e posibil ca la una dintre bănci mismatch-ul să genereze o problemă de lichiditate şi să nu poată satisface toate cererile clienţilor şi e greu de motivat şi explicat publicului ce înseamnă un mismatch între active şi pasive.
Ultimul lucru pe care şeful supravegherii băncilor l-a solicitat a fost transparenţa în privinţa sumelor de plătit. Acesta a fost şi motivul pentru care în proiectul de ordonanţă s-a introdus un aliniat care prevede ca debitorul să ia la cunoştinţă de noul grafic de plată, prin comparare cu vechiul grafic, fiindcă suma finală de plătit era mai mare, conform calculelor făcute pe câteva contracte de credit, în funcţie şi de valoarea creditului. „Ar părea o măsură bună, atât timp cât este opţională pentru bănci, întrucât pe noi ne interesează ca banca să nu aibă probleme de prudenţă. În ce măsură se va aplica sau nu, nu vă pot spune, pentru că nici nu mă interesează această problemă. Dacă aspectele legate de prudenţialitate sunt rezolvate, restul e decizia băncilor”, a adăugat Cinteză.
Cum s-ar putea aplica
Pentru a vedea impactul pe care programul cu reducerea ratei lunare cu până la jumătate îl poate avea, pe o perioadă de 2 ani, după cum s-a anunţat, am luat exemplul unui credit de 40.000 de euro pe 25 de ani, cu o dobândă de 5%, la care rata lunară este în jur de 233 de euro. Cum majoritatea românilor şi-au luat credite ipotecare în perioada 2007-2008, aceasta înseamnă că cei mai mulţi se află în cel de-al 7-lea an de credit, perioadă în care au achitat lunar mai multe dobânzi decât au rambursat împrumutul în sine (principal), datorită sistemului de rambursare în rate egale. Astfel, în primii 7 ani de rambursare a acestui împrumut, dobânda reprezintă 165 de euro din rata de 233 de euro, iar principalul doar 68 de euro. Nivelul dobânzii şi al principalului se egalizează abia în al 11-lea an, după care valoarea dobânzii scade progresiv, întrucât se aplică unei valori a împrumutului tot mai mici, pe măsură ce acesta se rambursează.
În primii şapte ani, clientul a achitat în total 1.631 de euro pentru împrumut, din care 1.160 de euro sunt dobânzi şi doar 470 de euro reprezintă rambursarea creditului de 40.000 de euro. La finalul celor 25 de ani va fi achitat un total dobânzi de 30.150 de euro, pe lângă cei 40.000 de euro împrumutaţi, astfel că suma totală pe care o va plăti băncii va fi de 70.150 de euro.
În cazul prelungirii perioadei de rambursare cu 2 ani, timp în care clientul va achita rata din creditul primit de la stat, suma totală de rambursat creştere la aproape 72.000 de euro, aşadar cu 2.000 de euro, dat fiind că se plăteşte dobândă încă doi ani pentru credit. Pe de altă parte, rata lunară scade puţin, de la 333 la 222 de euro. Rămâne de văzut însă dacă programul prevede reducerea întregii rate sau doar partea aferentă principalului sau a dobânzii. Cei 300 de lei lunar primiţi sub formă de credit fiscal de la stat înseamnă în total doar în jur de 1.600 de euro pe parcursul a 2 ani, aşadar în urma unor calcule mai exacte şi în funcţie de specificul fiecărui credit, aproape acoperă costurile suplimentare aferente dobânzii la bancă. În aceste condiţii, nu se poate spune că cineva câştigă efectiv bani din acest program, ci mai degrabă timp pentru amânarea unor rate sufocante la bancă sau pentru cei mai puţin îndatoraţi, bani pentru consum sau pentru economii.
O electo-rată?
Propunerea guvernului, într-un an electoral, a stârnit o reacţie violentă din partea preşedintelui Băsescu, care a calificat-o drept „electo-rată” şi a acuzat BNR pentru că o susţine. Acesta chiar a condiţionat semnarea scrisorii cu FMI de eliminarea programului, pe lângă renunţarea la taxa pe combustibili, astfel că cele două prevederi nu au fost trecute în programul cu FMI, însă premierul Ponta a afirmat că planul de reducere a ratelor a fost convenit şi cu creditorii internaţionali ai ţării.
Preşedintele a afirmat chiar că BNR ar fi controlată politic de actualul guvern, caracterizat corupt.
„Chiar dacă a avut asistenţa Băncii Naţionale, proiectul electo-ratei este unul destinat să-i înşele pe români, deoarece ei vor plăti mai mult din cauza lungirii perioadei de rambursare a creditului şi implicit a costului creditului, deci al dobânzilor pe care le plătesc, şi este o măsură profund inechitabilă. De altfel, spre surprinderea mea, între timp şi BNR a făcut analizele pe care eu le făcusem din prima clipă şi, după ce a fost un promotor şi un aliat al Guvernului în această poveste, inclusiv în discuţiile cu FMI, ieri am văzut o analiză a Băncii Naţionale care spune că românii vor fi păgubiţi de un astfel de program”, a declarat Băsescu.
În replică la acuzaţiile lui Băsescu, BNR a emis un comunicat în care precizează următoarele: „Proiectul schemei de stimulare a consumului prin măsuri fiscale (care să faciliteze pentru următorii doi ani o reeşalonare a creditelor contractate la bănci de populaţia cu venituri sub nivelul salariului mediu net pe economie) nu a implicat şi nu va implica, din partea BNR, niciun fel de decizii de politică monetară sau bancară. Schema în cauză se bazează, în esenţa ei, pe măsuri fiscale, fiind concepută, iniţiată şi dezvoltată de ministrul delegat pentru Buget, domnul Liviu Voinea. Semnificativ, în acest sens, este faptul că întreaga motivaţie a acestei măsuri a făcut obiectul unui articol publicat recent pe site-ul Financial Times sub semnătura domnului Voinea.
BNR a fost consultată în legătură cu acest proiect înainte şi în timpul negocierilor cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială. O echipă din BNR adecvată temei propuse, formată din experţi din departamentele supraveghere, reglementare bancară, stabilitate financiară şi juridic, a participat la discuţiile cu echipa Ministerului Finanţelor, FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială, furnizând date statistice şi făcând evaluări. Elementele considerate esenţiale de către experţii BNR (respectiv caracterul voluntar al schemei fiscale şi negocierea individuală de către debitori cu băncile comerciale) apar în forma actuală a proiectului”.
Programul argumentat economic de către Florin Georgescu
Ulterior, prim-viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu, a prezentat mai detaliat în ce constă proiectul guvernului şi care ar putea fi efectele sale cu privire la stimularea consumului şi reducerea stocului de credite neperformante din portofoliile băncilor, în vederea creşterii creditării. Florin Georgescu: „Schema Voinea, în cadrul căreia, la solicitarea Ministerului Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, potrivit competenţelor legale, a furnizat unele date şi a efectuat o evaluare primară a impactului macroeconomic şi asupra stabilităţii sistemului bancar, se află în faza de proiect la Ministerul Finanţelor Publice, care urmează să desfăşoare procedurile prevăzute de cadrul juridic actual. Consider că, mai întâi, important este să schiţez tabloul evoluţiilor economice care, din 2008 şi până în prezent, au creat condiţiile necesare revigorării consumului. În condiţiile unor abundente intrări de capital, înaintea declanşării actualei crize economico-financiare internaţionale, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi sub forma finanţării băncilor-fiică din România de către băncile-mamă din străinătate, precum şi ale unor politici salariale şi fiscale pro-ciclice, s-a acutizat problema deficitului contului curent, nivelul atins în anii 2007 şi 2008 fiind de 13,4 şi respectiv 11,6 la sută din PIB (în echivalent euro aproximativ 16,7 şi respectiv 16,2 mld.). Totodată, deficitul fiscal a înregistrat valori într-o creştere continuă în intervalul 2005-2009 (de la 1,2 la sută din PIB în 2005 la 5,7 în 2008 şi la 9,0 la sută în 2009, conform metodologiei EUROSTAT). Ca urmare a crizei declanşate în 2008, s-au manifestat întreruperea fluxurilor de capital către economiile emergente, inclusiv România, precum şi procesul de deleveraging din sectorul bancar, început în 2011 după expirarea Acordului Viena I, determinând reducerea substanţială a resurselor financiare disponibile economiei. Aceasta a condus la contracţie economică în anii 2009 şi 2010 şi apoi la reluarea unei creşteri economice sub potenţial în anii 2011-2013. În condiţiile în care deficitul sectorului public nu a fost ajustat în anul 2009 (dimpotrivă, a atins maximul), ajustarea de ansamblu a economiei, reflectată prin deficitul în scădere substanţială a contului curent al balanţei de plăţi (mai mic cu 7,4 puncte procentuale de PIB în 2009 faţă de anul anterior), înseamnă un efort semnificativ de contracţie a sectorului privat, respectiv a firmelor şi populaţiei. Astfel, acesta s-a ajustat în anul 2009 cu aproape 11 puncte procentuale de PIB, înregistrând, pentru prima dată după anul 2000, un sold pozitiv al balanţei economisire – investire de 4,9% din PIB. În 2010 şi 2011, poziţia externă a României, reflectată de soldul contului curent al balanţei de plăţi, s-a ajustat mai lent, ca efect al consolidării fiscale către nivele de deficit sustenabile, parţial contrabalansată de relaxări (din punctul de vedere al poziţiei nete a economisirii) în sectorul privat al economiei. În 2012, deficitul extern se menţine în apropierea valorilor din cei doi ani anteriori (4,4 la sută din PIB), iar consolidarea fiscală amplă (ce a condus la încadrarea în nivelul de deficit stipulat de Tratatul de la Maastricht şi a determinat ieşirea României în anul 2013 din procedura de deficit excesiv (EDP) aplicată de UE începând cu 2009) a creat spaţiu pentru creşterea moderată a investiţiilor în raport cu economisirea la nivelul sectorului privat. Anul 2013 reprezintă o schimbare importantă de trend atât în privinţa direcţiei de evoluţie a contului curent al balanţei de plăţi – ajustare de aproape 3 puncte procentuale de PIB faţă de 2012 (de la deficit de 4,4 la 1,1 la sută din PIB), cât şi în privinţa sectorului privat, care revine pe o traiectorie de ajustare pentru prima dată în ultimii patru ani (cu o creştere a soldului economisirii nete de 2,9 la sută din PIB). Sectorul public îşi continuă în 2013 consolidarea către nivele de deficit compatibile cu obiectivul de deficit structural pe termen mediu (MTO), înregistrând o reducere de 0,5 puncte procentuale de PIB la 2,5%. Consecinţele acestei ajustări simultane a sectorului privat şi public, înregistrate concomitent cu deleveraging-ul, se translatează într-o schimbare a determinanţilor creşterii economice, respectiv o mutare a accentului pe exporturi nete în condiţiile unei dinamici slabe a cererii interne. Aceasta, în contextul unui deficit de cerere persistent şi semnificativ care, în plus, conform tuturor prognozelor macroeconomice, urmează a se închide foarte lent, în pofida creşterii economice robuste din 2013, pe parcursul mai multor ani. Dinamica deficitului de cerere implică creşteri economice reduse de la un an la altul şi deci şi riscuri pentru convergenţa reală – componentă importantă a procesului de aliniere la caracteristicile economice ale partenerilor din UE şi Zona Euro. Deficitul de cerere semnificativ este cel care determină, parţial, şi nivelul foarte redus al inflaţiei (ajunsă la un nivel minim istoric)“.
De ce trebuie stimulat consumul
Florin Georgescu: „În condiţiile în care principalii factori determinanţi ai utilizării PIB (cererii agregate) sunt fie gripaţi, fie au perspective nefavorabile – în prima categorie, pentru motivele expuse mai sus se plasează consumul şi investiţiile, inclusiv guvernamentale, iar în a doua categorie s-ar încadra exportul, ca urmare a dinamicii lente a PIB-ului ţărilor din UE, precum şi a problemelor politicoeconomice şi deprecierii cursurilor de schimb ale unor parteneri extracomunitari
– este necesară adoptarea unor măsuri economice de natură să încurajeze o dinamică pozitivă a motoarelor creşterii. Acest demers se impune a fi realizat de către stat prin politici publice pro-active – în măsură să stimuleze consumul şi investiţiile din sectorul privat şi cel public.
Totodată, încrederea publicului în evoluţia viitoare a economiei a fost pusă la încercare de criza economică prelungită, iar lipsa siguranţei unor evoluţii viitoare favorabile alimentează o spirală vicioasă, respectiv o dinamică lentă a economiei, care generează lipsa de încredere a populaţiei şi agenţilor economici, ceea ce duce la o apetenţă scăzută pentru consum şi investiţii şi, în final, la reluarea acestui ciclu nefavorabil. Actuala criză a determinat şi lipsa sau slăbirea accentuată a unor factori externi care ar fi fost de natură să contribuie la o dezvoltare economică mai rapidă, precum investiţiile străine directe, creditele mamă-fiică în cadrul sectorului bancar şi în cel al companiilor nefinanciare. Măsurile economice necesar a fi adoptate trebuie să atingă concomitent mai multe obiective economice: (i) în primul rând păstrarea macroechilibrelor greu recâştigate, (ii) stimularea cererii interne, în special pe componenta mai semnificativă – consumul, (iii) folosirea spaţiului monetar existent, (iv) neafectarea, prin costuri bugetare, a procesului de consolidare fiscală către obiectivele asumate prin tratatele europene, (v) revigorarea procesului de creditare şi, nu în ultimul rând, (vi) atenuarea dinamicii crescătoare a volumului de credite neperformante în contextul supra-îndatorării populaţiei. Măsurile de stimulare a consumului îşi au acum momentul favorabil de aplicare, întrucât implementarea lor în trecutul apropiat, în contextul unor deficite fiscale şi externe semnificative, era contraproductivă. În plus, ajustarea acestor deficite în anii anteriori, către niveluri sustenabile, a fost strict necesară pentru recâştigarea încrederii pe pieţele de capital externe, obiectiv realizat cu sprijinul instituţiilor financiare internaţionale. De altfel, această abordare se încadrează în teoriile formulate de o parte dintre clasicii economiei. Astfel, teoria economică elaborată de John Maynard Keynes în anii 1930, transpusă sub aspectul modelării, printre alţii, de John Richard Hicks, susţine că, în special în perioade de criză, activitatea economică este, pe termen scurt, foarte puternic corelată cu cererea din economie. Teoria afirmă importanţa cererii agregate şi implicit a consumului în orice economie, care, la rândul său, este condiţionat de dimensiunea venitului disponibil. În cazul României, acest principiu este întărit de ponderea foarte mare a consumului în cadrul produsului intern brut, respectiv de aproximativ 70%. În plus, fundamentele economice, prezentate anterior, permit la acest moment majorarea acestei componente a PIB fără a periclita echilibrele de la nivel macroeconomic. Totodată, o premisă favorabilă stimulării consumului o constituie faptul că manifestările crizei au produs importante modificări comportamentale şi ajustări cantitativ-structurale în domeniul consumului, aşa cum arată toate sondajele în materie. S-a produs, în special, o deplasare esenţială în criteriul de selecţie folosit de consumatori, respectiv trecerea de la consumul având drept criteriu marca (brandul) la criteriul preţ. Acest fenomen permite aprecierea că, având în vedere şi stadiul de dezvoltare a sectorului producătorilor autohtoni, un consum suplimentar nu va contribui, decât în mică măsură, la majorarea importurilor. În acest context şi având în vedere parametrii economici actuali ai României, se poate aprecia că propunerea creativă a ministrului Liviu Voinea privind reeşalonarea creditelor pentru debitorii bun-platnici (prin acordul părţilor, cu asigurarea unui stimulent fiscal sub forma unei deduceri fiscale pe perioada de doi ani ulterioară rescadenţării) poate contribui, prin efectele ei favorabile, la soluţionarea problemelor economice enumerate anterior”.
5 avantaje ale programului
Principalele avantaje ale propunerii respective pot fi sintetizate, în opinia lui Florin Georgescu, astfel:
1. Sectorul companiilor nefinanciare, care se confruntă cu o impozitare ridicată a muncii, poate fi ajutat de această măsură, până la momentul în care vor fi reduse contribuţiile sociale, care într-adevăr sunt ridicate şi pe care le-aş dori diminuate cât mai curând, dar decizia presupune existenţa spaţiului fiscal. Această măsură de politică economico-fiscală se va negocia în luna iulie a.c. cu partenerii internaţionali. Până atunci, sectorul în cauză se confruntă în continuare cu lipsa cererii, care va fi majorată, în cazul aplicării schemei descrise mai sus, prin stimularea consumului, a mediului de afaceri în general, inclusiv a întreprinderilor mici şi mijlocii care vor înregistra creşteri de activitate, potenţial creatoare de noi locuri de muncă;
2. Din punctul de vedere al debitorului: reducerea cuantumului ratelor plătite prin, pe de o parte, prelungirea scadenţei împrumutului şi, pe de altă parte, reducerea semnificativă (cu până la 500 lei) a ratelor lunare în primii doi ani după reeşalonare; totodată, oferirea facilităţii fiscale atenuează, într-o anumită măsură, presiunea rambursării creditului în intervalul de timp pentru care ele vor fi reeşalonate;
3. Din punctul de vedere al creditorului, pe de o parte, nu se reduce valoarea actualizată a creditului şi, pe de altă parte, se reduce riscul de credit, deoarece probabilitatea de neplată a ratelor de către debitor scade, în contextul uşurării serviciului datoriei în primii doi ani, al stimulentului fiscal, precum şi al reeşalonării creditului cu o perioadă suplimentară. Mai mult, este posibil ca pentru a beneficia de prevederile schemei guvernamentale, unii debitori restanţieri să revină în grupul celor performanţi, prin plata datoriilor acumulate, reducând în acest fel stocul creditelor neperformante.
Pentru instituţiile financiare participante, reeşalonarea creditelor conduce la un necesar de lichiditate mai mare, dar acesta poate fi acoperit de procesul de adecvare a politicii monetare la condiţiile actuale şi de perspectivă ale economiei, inclusiv de necesitatea convergenţei ratelor la rezervele minime obligatorii către nivelele din economiile europene dezvoltate;
4. Pentru Ministerul Finanţelor Publice avantajele constau în: (i) creşterea economică mai mare ce poate fi obţinută în perioada iniţială de aplicare a schemei, cu o compoziţie mai bună a acesteia, localizarea în special pe consum a veniturilor disponibile suplimentar putând genera încasări de taxe indirecte suplimentare; (ii) efectele schemei sunt de natură să atenueze amplitudinea ciclului economic fiind, în esenţă, un instrument al unei politici anti-ciclice, responsabile; (iii) costurile fiscale ale măsurii sunt depăşite de amplitudinea efectelor macroeconomice pozitive, volumul stimulentelor oferite de stat reuşind să mobilizeze sume suplimentare mai mari ca venit disponibil (venitul disponibil este venitul obţinut de fiecare persoană, din care se elimină impozitele pe veniturile personale plătite către stat) generator de cerere internă în creştere; (iv) costurile fiscale nu sunt imediate, neafectând echilibrul fiscal curent şi, mai mult, ele sunt dispersate pe două exerciţii bugetare viitoare, când deja se vor fi manifestat efectele favorabile dIN runda întâia ale măsurii, concretizate în creşterea încasărilor bugetare din TVA, accize, impozit pe venit, CAS şi impozit pe profit; (v) este atenuată, prin această propunere, dinamica ajustării contraproductive din sectorul privat înregistrată în anul 2013; (vi) schema este ţintită către debitorii cei mai îndatoraţi – aşa cum relevă şi ultimul Raport privind stabilitatea financiară al BNR –, respectiv persoanele cu veniturile cele mai mici, care au totodată înclinaţia cea mai mare către consum, în special consum puţin sofisticat din oferta internă, fără a provoca dezechilibru extern – ceea ce maximizează şansele de stimulare ale acestei componente a PIB. Este de menţionat că această categorie din populaţie, vizată de măsura propusă de MFP, este şi cea care a suportat mai greu ajustările interne impuse de criza economico-financiară internaţională. Din perspectiva MFP s-ar realiza un mix eficient între politica de stimulare a creşterii economice şi asigurarea stabilităţii economice şi financiare a ţării – obiectiv valid şi din perspectiva BNR;
5. Din punctul de vedere al Băncii Centrale, măsura fiscală nu implică schimbări de politică monetară şi prudenţială şi nici costuri, avantajele fiind următoarele: (i) îmbunătăţirea disciplinei la plată în economie, prin stimularea debitorilor de a-şi onora mai responsabil serviciul datoriei; (ii) fructificarea mai bună a lichidităţilor existente în prezent şi pe viitor în sistemul financiar; (iii) creşterea şanselor de recuperare a creditelor neperformante din portofoliul băncilor şi al IFN, precum şi de reducere a riscului de credit, ceea se va translata într-o dinamică mai redusă a creditelor neperformante sau chiar diminuarea stocului acestora; (iv) atenuarea efectelor negative generate de procesul de dezintermediere financiară, în condiţiile în care majorarea veniturilor disponibile ale populaţiei va conduce, parţial, şi la creşterea depozitelor bancare, conform principiului monetar „loans create deposits“; (v) în contextul în care canalele de transmisie a politicii monetare sunt colmatate de procesul de deleveraging (şi de creditele neperformante), această măsură face ca lichiditatea eliberată prin recalibrarea politicii monetare în raport de noile fundamente economice să fie orientată către economia reală şi nu către amplificarea ieşirilor de resurse financiare, îndeosebi în valută, ale băncilor spre entităţile mamă.
COMMENTS