Plafonarea a devenit un instrument des folosit de guvernanți în ultimii ani. Teoretic, instrument de reminiscență comunistă, cizelat de guvernări cu tentă socialistă, acesta poate face mai mult rău decât bine. În orice economie de piață, cea care s-a dovedit a fi până acum cea mai eficientă pentru asigurarea unui trai mai bun societății, prețul trebuie să rămână apanajul confruntării cererii cu oferta. Nu contest necesiattea intervenție statului, atunci când concurența este *virusată*, în piețe cu tendințe de oligopol. Ba chiar și dincolo de aceasta, după cum o să detaliez mai jos. Însă măsuri de acest gen trebuie să fie temporare și să nu se prelungească la infinit.
Scriam că putem accepta ingerința statului și în piețe ce nu ar da semne, la o primă vedere, de vicii de concurență. Una dintre ele este de actualitate: recent adoptata plafonare a ratelor dobânzilor practicate de unele IFN, la un nivel rezonabil. De ce o consider utilă? În primul rând pentru că vine să protejeze o categorie de persoane cu grad mare de vulnerabilitate, de foarte multe ori cu un nivel de educație financiară precară. Constrânși de veniturile mici și de neîncadrarea în clasa bancarizabilă a populației, aceștia pot cădea pradă ușor unor instituții ce le oferă credit de multe ori în condiții cămătărești. Pentru că da, mai sunt în piața IFN, pe lângă companii ce practică condiții rezonabile, sunt în continuare și entități ce merg dincolo de limita bunului simț cu prețul banilor. În al doilea rând, o măsură de acest gen face bine întregului spectru al creditorilor: nu de puține ori am auzit la colț de stradă punându-se semnul egal între creditori și cămătari. Odată adoptată noua lege, e un pas către eliminarea acestei etichete pe nedrept aplicată și băncilor comerciale.
Tot în spectrul piețelor financiare avem internenția statului și în domeniul asigurărilor RCA. Aici însă măsura tinde să se prelungească excesiv, ceea ce va aduce denaturări ireversibile ale concurenței și pieței. E o provocare majoră pentru noua conducere ASF să facă rapid ordine în sistemul RCA (lucrurile se mișcă) și mai ales să creeze condiții propice atragerii de noi jucători care să vină cu produse de acest tip în măsură să potențeze concurența. În configurația actuală, piața nu poate funcționa, nici măcar cu *perfuzia* înghețării tarifelor rostogolită din șase în șase luni.
Făcând pasul din finanțe către economie, vedem plafănări și pe piața energiei, pe care specialiștii în domeniu le arată cu degetul considerând că, la momentul actual, tind să facă mai mult rău decât bine. Apropos de intervenția statului și nerespectarea regulilor jocului, România a fost recent condamnată să plătească niște zeci de milioane de euro unor companii producătoare de energie regenerabilă. Acestea, de bună credință, au făcut investiții mari la noi, pe planuri de dezvoltare multianuală, bazându-se pe o bună credință și promisiunile autorităților, care au fost *uitate* de unul dintre fostele guverne.
Un pic hilară e plafonarea practicată de acest guvern la unele alimente de bază. Comercianții și producătorii au găsit rapid soluții de a fenta aceste restricții: au apărut astfel produse cu gramaje ușor mai mici sau mai mari, care să nu se încadreze în grila OG dată de la Palatul Victoria. O fi corect, nu o fi, nu mă voi pronunța. Voi spune însă că orice ingerință a statului în procesul natural de formare a prețurilor, mai ales în domeniul bunurilor de consum, nu va face decât să golească galantarele magazinelor, să tureze la maxim importurile, să trimită în faliment producători mai mici sau mai mari și în șomaj mii de angajați. Iar pe aceștia tot Guvernul va trebui să îi remunereze cât timp sunt în șomaj, cu bani pe care nu are de unde să îi mai facă rost!
COMMENTS