A mai trecut un an greu pentru băncile comerciale care activează în România, indiferent de natura capitalului. Şi din păcate nici 2013 nu se arată a fi un an promiţător. Deşi sistemul bancar este solid, sănătos, cu indicatori de solvabilitate şi lichiditate la cote excelente, problemele interne persistă şi urmează o restructurare adâncă şi de durată.
Domnule director, v-aş întreba pentru început cum arată, zugrăvit în cifre, anul bancar 2012?
Datele preliminare arată un sistem bancar românesc pe creştere la capitolul active, acestea ajungând la aproape 366 miliarde lei (12 miliarde lei creştere netă, 3,41% procentual). Capitalul social al băncilor se ridica la 31 decembrie la aproape 25 miliarde lei, în timp ce fondurile proprii se plasau uşor peste cota de 30 miliarde lei. 19 bănci au închis bilanţurile pe plus şi 22 pe minus, iar dacă tragem linie rezultă o pierdere ce depăşeşte 2 miliarde lei (bănci comerciale, sucursale ale băncilor străine plus Creditcoop). Pe cale de consecinţă, cele două rentabilităţi clasice se cantonează din nou în teritoriu negativ: ROA: -0,55%, ROE, -5,12%. Valoarea totală a creditului neguvernamental a fost la 31 decembrie de 225,8 miliarde lei, din care aproximativ 104 miliarde reveneau persoanelor fizice, iar 121 miliarde persoanelor juridice.
Provizioanele pe standardele româneşti de contabilitate au crescut cu peste 8 miliarde lei, apropiindu-se de pragul de 40 de miliarde lei. Pe standarde IFRS acestea sunt cu aproape 10 miliarde lei mai mici. Gradul de acoperire cu provizioane a creditelor clasificate Pierdere 2 era la 31 decembrie de 101,96% pe RAS şi 76,13% pe IFRS. Însă lichiditatea şi solvabilitatea se menţin la valori mai mult decât confortabile. Sistemul este stabil, solvabilitatea e mare, cred că va fi peste 14,64%, ceea ce este un nivel confortabil, relaxant chiar. Ar mai fi de menţionat faptul că în 2012 au plecat din sistemul bancar peste 4000 de salariaţi şi au fost închise peste 300 de unităţi teritoriale.
Cum am putea caracteriza evoluţia băncilor în anul care s-a încheiat?
Deşi sună destul de dur, vă pot spune că 2012 a fost pentru bănci un an mai puţin greu decât cel din care deja s-a scurs ceva mai mult de o lună calendaristică. Cred că 2013 va fi mai dificil decât anul trecut, deşi finalul de 2012 ne arată că neperformanţa, ca sumă absolută, a început să scadă. Avem în continuare creştere de la o lună la alta, dar în valori absolute salturile devin mai mici. Problema este că cererea de creditare care se manifestă în piaţă nu este cerere solvabilă. Criteriile de selecţie şi de risc ale băncilor s-au modificat foarte mult şi aş spune că au ajuns acolo unde trebuie. În urmă cu câţiva ani, normele erau, cu siguranţă, prea laxe. Circula o vorbă: „dacă ar fi avut şi câinii buletin, probabil şi ei primeau credit”.
Avem o eternă problemă: ce vine prima – creşterea economică sau dezgheţul creditării?
Băncile nu sunt la ora asta într-o poziţie de invidiat, pentru că putem vedea cu toţii faptul că nu există activitate economică. În atare condiţii, ce poţi să finanţezi? Ce activităţi să finanţezi atât timp cât creşterea economică aproape că nu există? În momentul în care o să se reia creşterea economică, dar la un nivel sustenabil, constant şi semnificativ, atunci va exista cu siguranţă şi ceva care să poată fi creditat. În momentul acela vor apărea proiecte şi cereri care să răspundă noilor criterii de selecţie pe care băncile şi le-au stabilit.
Ce e de făcut până atunci?
În lipsa unei activităţi susţinute de creditare, băncile trebuie să facă ceea ce noi cei din BNR le spunem de mult – să se restructureze. Le spunem acest lucru de un an şi jumătate! Domnul guvernator Mugur Isărescu a repetat şi dânsul acest lucru de foarte multe ori în întâlnirile cu bancherii.
Acest proces însă trebuie făcut cu mare grijă. Noi le-am mai spus un lucru – „Restructuraţi-vă, dar nu uitaţi de client! Nu vă omorâţi baza de venit!” Şi încet, încet, lucrurile progresează. Bancherii apelează din ce în ce mai des la bonusuri atunci când vor să atragă un client. Cu toţii au început să se uite către client, ceea ce este un lucru bun. Ne apropiem şi noi din ce în ce mai mult de modul de a face banking al celor din Vest. Dar mai avem mult de lucru: avem un indicator care ne arată permanent unde ne aflăm – numărul de reclamaţii pe care le primim. Ceva inerţie mai persistă însă. Există situaţii în care banca este obligată pentru activitatea ei să facă ceva, şi nu face. Oamenii nu dau atenţie unor lucruri mărunte, dar, aşa cum spune Guvernatorul, nenorocirile stau în detalii. Credibilitatea şi încrederea se clădesc greu şi se năruie repede.
Cerinţele privind capitalul cresc. Au acţionarii capacitatea de a-şi susţine afacerile?
Cred că 2013 va fi mai greu din acest punct de vedere. Dacă există un lucru de care ne este oarecum teamă, el este legat de capacitatea acţionarilor de a susţine băncile. Deşi semnale negative nu sunt! Până în momentul de faţă, spre exemplu, grecii s-au descurcat mai mult decât exemplar în ceea ce priveşte afacerile din România. Dar niciodată nu poţi şti ce îţi rezervă viitorul. Noi lucrăm aici pe prevenţie şi trebuie să ne dăm seama cu luni bune înainte dacă la orizont se zăreşte vreun pericol. Trebuie să fim siguri că fiecare acţionar are capacitatea de a-şi susţine financiar banca. În momentul în care simţim că cineva îşi pierde capacitatea de a susţine banca, se iau măsuri şi acea bancă trebuie trasă pe linie moartă de la activitatea creditare. Nu putem să îi permitem să îşi asume riscuri. Acesta este un lucrul esenţial. Al doilea ar fi creşterea economică – dacă aceasta nu există, la neperformanţa existentă se adaugă altă neperformanţă, baza de venituri a băncii nu creşte, indicatorii de prudenţă încep să se deterioreze, baza de capital se reduce şi, în măsura în care capitalul nu este susţinut din profituri, atunci se erodează. Şi prin inflaţie pierzi capital: chiar dacă ai avea profit şi creşterea de capital nu ar fi superioară inflaţiei, înseamnă că eşti tot decapitalizat.
Ajungem în 2013 la vârful creditelor neperformante?
Din păcate ne-am obişnuit ca în fiecare an să tot atingem câte un vârf. Putem atinge cota cea mai înaltă nu atât datorită felului în care cresc creditele neperformante, ci datorită faptului că în formula de calcul a indicatorului respectiv numitorul (n.r. soldul creditelor acordate) nu prea mai creşte. Însă, pe o aritmetică simplă, dacă avem o creştere a numărătorului mai mare în termeni relativi decât creşterea numitorului, este evident că indicatorul va continua să urce.
Am constatat că se manifestă şi un factor psihologic – sunt persoane care spun „e criză, nu mai plătesc, ce o să îmi facă?” şi se bazează pe o negociere cu banca de genul „nu mai plătesc, să vedem ce se întâmplă, o să plătesc 20-25%”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere faptul că valoarea colateralului se depreciază. Dacă debitorul este mai puţin interesat de menţinerea colateralului, atunci devine problematic pentru creditor. Valoarea fiind diminuată, debitorul poate renunţa uşor la colateral, iar pierderea băncii devine mult mai mare.
Parcă revedem filmul crizei americane…
Exact aşa s-a întâmplat în SUA, în criza subprime. A scăzut atât de mult valoarea caselor, încât debitorii nu mai erau interesaţi să păstreze casa, întrucât ceea ce aveau ei de plătit pentru credit era mult peste valoarea unei case pe care ar fi cumpărat-o în momentul respectiv. Şi aşa băncile au intrat în posesia unor case care atunci ajunseseră la o valoare de piaţă de 55.000 de dolari şi pentru care dăduseră credit 100.000 de dolari. Pe măsură ce valoarea garanţiilor se depreciază, există riscul ca neperformanţa să crească prin renunţarea de către debitor la a-şi mai plăti creditul. Clientul nu mai este interesat să menţină colateralul respectiv şi îl lasă în braţele băncii. Trebuie să reţinem faptul că într-o piaţă în care nu există creştere economică, activele încep să îşi piardă din valoare.
Când se reia creditarea pe parte de retail?
În acest moment populaţia este suprasaturată şi supraîndatorată. Cei care erau consideraţi ca fiind cu risc foarte scăzut, cum erau până nu de mult angajaţii la stat, au devenit şi ei o problemă. Poliţiştii, ofiţerii cu contracte permanente şi alţii de acest gen erau cei mai căutaţi de bănci. Şi salariaţii băncilor erau căutaţi. Nimeni nu şi-a pus vreodată problema că şi-ar putea la un moment dat pierde locul de muncă. Altfel nu se poate explica de ce şi cum se poate ca o bancă să ajungă la o rată credite la depozite care sare de 200%? Tot ce sare de 100% devine un pericol. Deşi, judecând la rece, un supraveghetor nu e deranjat de faptul că o bancă dă credite mai mult din surse atrase de la banca mamă. Dacă te-ai dezvoltat pe sursă externă, sursă atrasă de la mamă, în cazul în care nu se rambursează creditul, pierde acţionarul! Nu pierde deponentul local.
Urmează acum trezirea la realitate şi restructurarea bruscă…
Deşi lucrurile se mişcă deja, noi spunem că mai e loc! Salariile încă sunt mari pentru ceea ce se face în momentul de faţă. Sindicatele trebuie să aleagă între disponibilizări şi reduceri de salarii. Nu îţi poţi permite să ţii un personal atât de mare în condiţiile în care nu ai activitate. Nu îţi poţi permite nici să ţii atâtea unităţi teritoriale. Le spunem de foarte, foarte mult timp să mai închidă din ele, dar nu au reacţionat. Acum încep să reacţioneze. Pe măsură ce văd că pierderile se acumulează şi că există riscul să le cerem capital, au început să se trezească. Orice ajustare este dureroasă şi acestea sunt ajustări dure.
Există capacitate internă de economisire care să susţină businessul bancar?
Atât timp cât zilnic vedem anunţuri de genul „creşte preţul la produsul X, creşte tariful la serviciul Y”, e clar că urmează o scădere a capacităţii de economisire a deponenţilor, iar băncile vor trebui să facă faţă unor noi provocări. Nu are cum să fie mai bine când mesajele sunt despre noi taxe, disponibilizări… De unde? Eu cred că 2013 va fi mai greu, dar sistemul bancar este bine. Mesajul principal acesta este.
Putem asista la consolidări prin fuziuni şi achiziţii?
Noi cei din BNR ne-am dori mai multe fuziuni şi consolidări de capital. Există deja două mişcări cunoscute. Primul este transferul de active şi pasive de la ATE Bank spre Piraeus Bank şi, după aceea, vânzarea ATE Bank către un investitor. Cea de-a doua tranzacţie cu probabilitate mare de a se realiza este fuziunea NBG Banca Românească-Bancpost.
Vrem şi o restructurarea mai susţinută. Restructurarea nu înseamnă numai personal dat afară şi reduceri de salarii. Vrem să vedem şi o schimbare de mentalitate. Esenţială este schimbarea gândirii! Schimbarea profilului de business. Trebuie să înţeleagă cu toţii că în ziua de azi nu se mai trăieşte din marja de dobândă. Dar se poate trăi foarte bine şi din alte activităţi. Creditarea va rămâne baza, dar calitatea muncii cu clientul este esenţială. Poţi să devii un administrator foarte bun de active financiare, sau un consultant extraordinar de bun… În străinătate, paleta de servicii pe care băncile o oferă clienţilor este foarte largă. Baza rămâne creditarea, dar o creditare sănătoasă.
Se adânceşte prăpastia dintre bănci şi clienţi. De partea cui e dreptatea?
Ca de obicei, e undeva pe la mijloc. Primim şi reclamaţii care au perfectă acoperire în fapte. Dar sunt şi situaţii în care clienţii chiar nu pot fi ajutaţi. Nu e vina băncii că omul a devenit şomer, dar nici clientul nu are vină. Se poate accepta o restructurare, pentru ca omul să îşi rezolve problema, se poate da o perioadă de graţie. Cele mai multe probleme se trag de la creditarea în franci elveţieni. Foarte mulţi vin pe problema cu francul.
La un moment dat aţi solicitat auditarea băncilor. Cum arată rezultatele?
Din păcate am găsit destul de multe nereguli, iar diferenţele între faptic şi scriptic au fost pe alocuri mărişoare. Au fost bănci la care sumele au sărit de suta de milioane diferenţă. Surprinderea a fost mare. Chiar am simţit oarecum rezistenţă din partea unora. Am simţit o nemulţumire, o insatisfacţie pentru faptul că ne-am aplecat asupra problemei respective.
Ceea ce mă bucură este însă faptul că, în acest mod, i-am readus pe unii cu picioarele pe pământ. Probabil că astfel de acţiuni vor fi repetate, mai ales prin perspectiva unor proceduri legate de bridge-bank pe care le dezvoltăm. Diferenţele între activele şi pasivele care fac obiectul transferului către bridge-bank se suportă de către Fondul de Garantare a Depozitelor. Problema este că activele şi pasivele care fac obiectul transferului, după efectuarea tranzacţiei, se reevaluează într-un termen de 4 luni de zile, diferenţa urmând a se regla. Atunci, poate să apară un impact major asupra bridge-bank-ului şi asupra băncii reziduale, dar mai ales a Fondului de Garantare şi, în final, asupra Băncii Naţionale. O diferenţă mare ar reflecta calitatea slabă a evaluării făcute de bănci şi ar da o notă slabă acţiunii de supraveghere.
Se prefigurează şi modificări legislative pe această linie?
Dacă laşi o bancă să menţină în portofoliu active la o valoare de 3-4 ori mai mare decât valoarea de piaţă, e clar că indicatorii raportaţi nu mai au legătură cu realitatea. În momentul de faţă, intenţionăm să permanentizăm acţiunea pe care am avut-o. Intenţionăm să mergem la Consiliul de Administraţie cu o propunere de modificare de reglementare secundară care să ne permită să cerem reevaluare de active şi colaterale de două ori pe an – la mijlocul şi la finele anului. Aducând cât mai aproape de valoarea de piaţă toate activele şi toate colateralele pe care le au băncile, ne punem la adăpost de surprize.
Dar rolul auditorului obligatoriu pentru bancă unde este?
Auditorul extern este primul care ar trebuie să se asigure că lucrurile sunt corecte. Noi le-am atras atenţia, cu unii am fost clari în mesaj – „greşiţi, plătiţi!”. Autorizarea pentru a face audit în sistemul bancar o dă Banca Naţională. Am găsit o opoziţie semnificativă. În toate discuţiile pe care le avem cu ei, nu doreau decât să fie informaţi. Când simţeam noi nevoia de informare, ne răspundeau „ştiţi, avem un contract de confidenţialitate”. La un moment dat am fost obligaţi să-i chemăm pe toţi şi să le spunem: „domnilor, fluxul de informaţie se schimbă! De acum voi ne informaţi pe noi! Noi, dacă simţim nevoia să vă informăm, vă informăm. Noi vă dăm licenţa. Nu ne informaţi – regretăm, dar ne despărţim. Intrarea în sistem noi v-o dăm”. Şi acum oamenii au înţeles că trebuie să fie ceva reciproc şi că fiecare trebuie să îşi facă treaba cum trebuie şi să coopereze.
Cum au decurs testarea bridge–bankului?
Ca orice element de noutate, la început mai greu, dar după ce am ajuns cu toţii la acelaşi numitor, lucrurile au devenit normale. Din fericire, nu credem că în viitorul apropiat va fi nevoie să facem bridge bank. Cel puţin în următorii 5-10 ani, nu credem că se va face. Dar trebuie să ai aproape umbrela atunci când începe să plouă. Trebuie să fii pregătit, să nu fii surprins şi să ai răspuns la orice problemă. Este o chestiune de experienţă.
Procedura prevede să faci bridge bank în trei zile. La o primă simulare, la o bancă mică, am avut nevoie de o săptămână! Nu e deloc simplu: trebuie un soft, un hard separat. Trebuie modificate programele. Sunt costuri suplimentare. La soft nu are acces decât furnizorul, nu poţi modifica nimic, hardul trebuie să fie de o anumită capacitate. Este o bancă nouă – din banca veche se face o bancă nouă. Înţelegem că sunt costuri, dar trebuie ca oamenii să fie pregătiţi. Important este să ştii ce trebuie să faci, ce trebuie să corectezi, acesta a fost şi rolul simulării. Nu am făcut simulare ca să vedem care ar fi costurile, pentru că acest lucru nu ne interesează în momentul de faţă. Nu este relevant costul pe care ar trebui să îl suporte Fondul de Garantare, pentru că sistemul este în stare bună în momentul de faţă. Transferul de active, activele fiind bune, scoate în evidenţă şi costuri foarte mici. În realitate, când o bancă ajunge să fie splitată în bridge bank şi bancă reziduală, acolo activele sunt de calitate mai slabă. Deci am transfera active mai puţine şi costurile ar fi mult, mult mai mari. Acum, activele, aşa cum au fost selecţionate, sunt foarte multe de bună calitate, deci costurile sunt mici pentru Fondul de Garantare. Important este să vedem ce trebuie corectat în legislaţie.
COMMENTS