Înainte să încercăm o calificare nu prea meritată la Campionatul European, înlesnită de egalul miraculos cu Elveția, ar trebui să luăm aminte la imnul național. Să vedem cum facem să ne păstrăm locul investițional și banii UE, la vremuri de deficit bugetar, care tot expandează până să se ia măsuri eficiente.
La modul ideal, ar fi necesar în primul rând, un improbabil acord politic. Prin care toate partidele să se angajeze, chiar la vremuri de alegeri succesive, că nu vor mai lua nicio măsură prin care să accentueze deficitele acumulate. Pe scurt, un moratoriu intern la oferta electorală până la reintrarea în cerințele minimale ale echilibrelor macroeconomice.
Echilibre pentru care ni se scrie deja nota de plată, cu bacșiș inclus sub vorbă de dobânzi. Pe scurt, riscăm să ajungem să spălăm vase, dacă nu vom avea banii pentru a achita ce am consumat deja. Dar, cum pofta vine mâncând, parcă am vrea să mai comandăm ceva, uitând un mic amănunt exprimat cel mai bine în limba engleză: There ain’t no such thing as a free lunch”. Deja, noi suntem tehnic obezi, cu un PIB pe locuitor de 77% din media UE dar un consum individual efectiv de 88%, tot raportat la media Uniunii.
Concret, se impun următoarele pastile de slăbire înaintea atacului de cord care a devenit doar o chestiune de timp: creșterea cotei medii efective de TVA (INCLUSIV A COTEI STANDARD, dacă altfel nu se poate, pentru că figurăm pe locul 24 din cele 27 de state UE la acest indicator cheie), majorarea impozitelor pe venituri și proprietate mai aproape de nivelurile medii din Uniune (cum arată Eurostat-ul, cam atât să facem și noi la venituri, pentru ca să avem de unde să susținem cheltuieli) și echilibrarea FĂRĂ TRANSFER DE LA BUGETUL DE STAT a bugetului de asigurări sociale, precum și a bugetului de sănătate.
Dincolo de „înjurăturile” care le aduc inerent primele două soluții, acestea se vor transpune în realitate, fie că ne place fie că nu, pentru că reprezintă O NECESITATE OBIECTIVĂ. Al treilea factor major de dezechilibru, transferurile masive de la bugetul de stat către pensii și sănătate, ar ține de o decizie politică asumată și explicată cât se poate de transparent, prin care costurile cu pensiile și îngrijirea medicală să corespundă cu încasările DEDICATE.
Fără a prezenta pe larg analiza contabilă a Eurostat privind sursele naționale de alimentare ale bugetelor publice pentru statele UE, simplificat, România se află undeva pe la 80% din media UE, atât cu taxele pe producție și import (secțiunea D.2), cât și cu contribuțiile sociale (secțiunea D.6), însă la mai puțin de 40% cu taxarea veniturilor și a averii (secțiunea D.5).
Rezultatul este plasarea, pe date certficate pentru 2021, la exact două treimi din media UE per total, cu 27,8% din PIB față de 41,5% din PIB, media europeană la nivelul încasărilor. Bulgaria figurează cu 30,8% (adică aproximativ 10% peste noi), Ungaria cu 34% (a se citi 25% taxe colectate mai mult), Croația cu 35,8%, Cehia cu 36% iar Polonia, cea mai apropiată de noi ca dimensiune, populație și structură a economiei, cu 36,8% (35% în plus față de noi).
Polonezii au depășit deja media UE la taxele pe import și producție (15,4% din PIB față de 13,4%) pentru a mai compensa din impozitarea mai redusă pe venit și avere. Situată la 8,4% față de 13,3% la nivel european, de înțeles dat fiind nivelul de dezvoltare, dar cu mult peste cele doar 5,2% cu care România apare pe ultimul loc în Uniune. Și au aliniat contribuțiile sociale la media europeană (13,1% față de 13,3%).
Așadar avem un reper clar pentru reforma pe termen scurt și mediu, care trebuie pornită cu celeritate. Pe termen lung, dacă vrem să fim la SUTĂ la SUTĂ din media UE, nu există altă soluție miraculoasă decât să ne ducem spre nivelurile de taxare aferente. Pentru că nu om fi noi mult mai eficienți cu banii publici decât în alte țări europene și nici mai cinstiți în utilizarea lor.
Fără a face farmacie, dacă nu vrem să ne confuntăm în deceniile următoare cu o (fericită) stagnare de tip portughez pe la 80% din nivelul de trai UE sau (nefericit, dar previzbil deja) cu scăderea lui dramatică, de pe la un vârf nesustenabil de 90% (atins cu îndatorare masivă) înapoi spre 60% pe model grec, ar rezulta sec, strict contabil, că ar trebui să mărim cam cu 25% încasările pe taxarea producției și a muncii și cu 150% (nu, nu e o greșeală !) pe cele din impozitarea veniturilor și, atenție, pe avere.
Așadar, nu cheltuielile (care, desigur trebuie ținute sub control) ci veniturile publice sunt marea problemă. În loc să visăm la majorări de beneficii electorale într-un moment în care economia bate pasul pe loc iar productivitatea muncii e în scădere, hai să consolidăm nivelul de trai pe care am apucat să îl avem după ce am intrat în Occident, cu prețul unei îndatorări masive a țării (regăsită aritmetic în suma deficitelor bugetare de-a lungul anilor). Dacă vrem să fim europeni 100%, hai să începem să facem, treptat, bugete 100% europene.
COMMENTS