România economică a devenit un sistem de ecuaţii cu atât de multe necunoscute încât nimeni nu mai ştie cum pot fi corelate pentru a ajunge la rezultatul dorit. Păstrând limbajul matematic, să presupunem că avem una bucată Guvern cu nişte politici economice ce par a avea coerenţă pe hârtie, explicate cu patos prin studiourile televiziunilor de casă. Însă de la formula de pe tablă inventată în laboratoarele stângii până la validarea ei în labirintul economiei funcţionale e cale lungă. Ba mai mult, rezultatul e din ce în ce mai incert.
Cheia cu care trebuie închis sistemul, încadrarea în deficitul asumat de 3%, devine din ce în ce mai greu de găsit. Chiat Comisia Naţională de Prognoză şi-a redus aşteptările privind creşterea PIB cu un punct procentual. Mai sunt două luni până se trage linie iar retuşurile puse pe bilanţ la rectificări încep să se scurgă, lăsând la iveală julituri şi răni adânci cauzate de mersul chinuit, pe drumuri nepotrivite, sub biciul unui vizitiu ageamiu.
Corul celor care arată cu degetul, punctând cu cifre realitatea crudă, e din ce în ce mai numeros. Argumentele lor sunt din ce în ce mai accesibile publicului larg. În loc să-şi recunoască greşelile şi să încerce ieşirea de pe această autostradă a pierzaniei, creatorii/modelatorii programului de guvernare se răţoiesc la toată lumea şi acţionează în binecunoscuta metodă- dacă nu îi convingi, ameţeşte-i! Iau nişte cifre, le amestecă bine şi scot din pălărie nişte rezultate aşa cum le poruncesc/doresc stăpânii. Şi apoi aruncă triumfalist în piaţă: companiile să facă bine să nu mai comenteze repetatele creşteri ale salariului minim, pentru că au avut un randament al capitalurilor de 36%! Eronat! O demonstrează Iancu Guda cu cifre: 11,6% e media pe ultimii zece ani, cu menţiunea că două treimi se datorează îndatorării. Şi o explicaţie simplă: randamentul capitalului are două componente:numărătorul şi numitorul- în cazul nostru profitul şi capitalul. Raportul nostru arată bine nu doar datorită creşterii până al cer a numărătorului (profitul) ci mai ales scăderii dramatice a numitorului (capitalul)!
În fapt, în spatele acestei noi creşteri a salariului minim stă interesul de a mai aduce nişte bani la un buget vlăguit de cheltuieli sociale aberante: dacă tot vrem să ne permitem aşa ceva, de ce nu vă aplecaţi, dragi guvernanţi, asupra colectării. Sigur, e mai simplu să încasezi impozite directe, cum sunt cele pe venit, decât indirecte, precum impozitul pe profit! Nu ar trebui să mai mire pe nimeni, în acest caz, poziţia jenantă ocupată de România în topurile făcute din punctul de vedere al impozitării muncii (cel mai recent e studiul Deloitte, şi el contestat aprig de experţii guvernamentali). Dacă pentru o clipă ar fi plecat urechea la ce spune mediul de afaceri, ar fi auzit şi onor-cârmuitorii că e binevenită o segregare a salariului minim, dar nu pe vârstă şi/sau nivel de educaţie, ci pe domenii de activitate. Mai concret, acolo unde se constată extrem de multe salarii apropiate de pragul minim, aceste domenii trebuie să beneficieze de salarii minime mai mari!
Dar ar fi mult prea complicat pentru nişte oameni disperaţi să mai adune un ban la buget, în orice condiţii! Le putem da noi nişte idei năstruşnice. Era să încep cu nişte taxe pe autostrăzile construite în actualul mandat de PSD, dar mi-am dat seama că nu avem. Dar poate o taxă pe ora de staţionat în trafic, în Capitală, pe Valea Prahovei sau mai ştiu eu pe unde ar aduce ceva bani? Sau, poate o taxă pe celibat, că tot se decid românii să se căsătorească tot mai târziu (sau deloc). Iar imaginaţia poate merge, neîngrădită, încă, în multe alte direcţii!
COMMENTS